Categorie: Poezii

Cu roua-n pleoape, zorii aprind lumina-n struguri,
Sub cerul scris cu aripi pe fila-i de sineală,
Și-n pomii-n care-amurgul va tresări cu ruguri
Amiaza pune frunze de-aramă ca beteală.

În cântul viu al toamnei, părând mai mult o șoaptă,
Se împletesc miresme cu vântul ce adie,
Căci copt e anotimpul, cum partitura-i coaptă,
Născând printre decoruri o amplă simfonie.

Se-aude țârâitul de ploaie în orchestră
Și țipătul de brumă mușcată de copite,
Căci sub bagheta toamnei, în arta ei maestră,
Se-armonizează totul, din note împlinite.

Cu toamna la pupitru, orchestra ne inundă
Cu tonuri măiestrite și-auzul și privirea,
Și-ntr-un halou văzând-o, vivace și fecundă,
Ne este clar că tema lucrării e... rodirea!

Cu-aplauze de inimi îmbrățișăm preaplinul
Din tolba revărsată a minunatei toamne,
Și ne-nchinăm, căci toate au ca izvor divinul:
Această simfonie e opera Ta, Doamne!

Simion Felix Marțian

Pe șevalet e  pânza încă goală
Dar toamna-și varsă marea de culoare
Din lan, din pom, din crâng, din iaz, din floare
Și toate prind pe pânză rânduială.

Imaginea se-ncarcă, prinde viață,
Din tinda toamnei se pornește vântul
Spre porumbiștea deșelând pământul
Și spre mătasea verde din fâneață.

De rodul greu din ram scâncesc proptele
Sub mărul plin de râsete rotunde,
Iar dinspre piersici simți cum te pătrunde
Belșugul galben până la plăsele.

E grea povara dulce din livadă
Cum și în cucuruz cu greu apasă,
Și peste tot, când seara-ncet se lasă,
Se-nchide-a mulțumirii acoladă.

Pe pânză-i rodul plin al unei toamne,
Iar șevaletul tace a uimire;
Privesc tabloul plin de mulțumire
Dar să-l semnez nu pot, semnează-l, Doamne!

Căci doar a Ta e din vecii rodirea
Chiar dacă noi mai scrijelim pe glie,
De-aceea pun pe pânza caldă, vie,
În loc de semnătură… mulțumirea!

Simion Felix Marțian

A mai trecut un anotimp prin noi,
Cutreierând prin nevăzute breşe,
Şi dacă ieri ne-mbujorau cireşe,
Ne şiroiesc acum în suflet ploi.

Ne-au triluit amiezi cu ciocârlii
Pe săgetări de rândunici măiestre,
Şi-acum ne dor albastrele ferestre
Prin care fug cocorii cenuşii.

Şi calendarul fâlfâie zbârlit
În aşteptarea argintatei brume,
Şi-n întomnarea coborând pe lume
Mă simt aşa, deodată, stingherit.

Însă mă scutur de acest tablou
Ce mă îndeamnă la melancolie,
Şi-mi zic, vibrând, că toamna-i bogăţie,
Cu-nţelepciune bonus, sau... cadou.

Şi,-nseninat în universul meu,
Îngenunchez pe frunze, strigând: Doamne,
Dă-mi bucuria iminentei toamne
Ca dar divin, căci Tu eşti Dumnezeu!

Simion Felix Marţian

Când dor în piept catarge din multele periple
Şi ancorele grele atârnă de destin,
Când viaţa-ţi sângerează de eşuări multiple
Şi îţi rânjeşte tragic cu colţi ca de rechin,

Când ceaţa te-nfăşoară, alunecând cu bezne,
Şi lupta cu talazul e, totuşi, în zadar,
Când eşti târât de valuri ce-ţi toarnă plumb în glezne,
Ai vrea cu disperare să vezi…să vezi un far!

Ai vrea să ştii că ţărmul e undeva aproape,
Că lupta cu furtuna curând se va sfârşi,
Ai vrea să simţi cum cerul te mângâie pe pleoape
Şi-odată cu cocoşii cânţi zorilor de zi.

Ai vrea să simţi sub talpă şi-n palmă siguranţă
Şi să-mpleteşti parâme din certitudini noi,
Şă ştii că tihna are în tine rezonanţă,
Uitând pentru vecie de-al dramelor puhoi.

E- un singur ţărm de pace, de-aici până-n vecie,
Doar un liman de tihnă de-a pururi luminos,
E ţărmul de iubire, de har şi apă vie,
Limanul mântuirii este Isus Cristos!

Simion Felix Marţian

„Voi sunteţi sarea pământului. Dacă sarea îşi pierde gustul,(…) nu mai este bună la nimic…” (Matei 5:13)

Când, Doamne, m-ai scos din salină,
Un drob colţuros,rece, frust,
Mi-ai pus în cristale lumină
Şi-apoi ,cu puterea-Ţi divină,
Mi-ai spus răspicat: Să dai gust!

Printre roci cea mai fără valoare,
(Cum stă lângă brad un arbust),
Vedeam că sunt slab, nu sunt tare,
Dar Tu-ai pus în mine valoare
Şi am ce n-au ele: am gust!

Urmându-Ţi, Stăpâne, porunca
Merg astăzi pe drumul îngust
Căci asta mi-e slujba, mi-e munca,
Să dau din mine ce-i bun ca
În juru-mi să simtă: am gust!

O lume de-arome avidă
Mă crede probabil vetust
Văzându-mi privirea candidă,
Dar ea este cea insipidă
Şi eu pot să-i dau ce am: gust!

Sunt drobul cu sarcini precise,
Crescând în lucrare robust
Aşa cum de Tine decis e,
Şi-atent la ceea ce scris e:
Să nu pierd, să nu pierd din gust!

Simion Felix Marțian

Coboară cerul pe-un picior de plai
Cu soarele împrăștiat prin iarbă,
Și-n tâmpla lui izvoare par să fiarbă
În limpezimi venind din guri de rai.

Dar tihna-nstăpânită-aici din veci
Îmbracă astăzi lacrima ce doare,
Căci nu-nflorește iarba cu mioare
Și-n straiul muntelui se sting poteci.

Și nici cavalul nu cântă de dor
La stâna care-n asfințit se frânge,
Căci miorița astăzi nu mai plânge,
Iar plânsul este-al Blândului Păstor.

În iarba grea de verde îndrăzneț
Păstorul cheamă ne-ncetat mioare,
Și lipsa lor de pe pășune-L doare,
Căci pentru toate a plătit un preț.

Dar multe au pornit după străini,
Plecând de la otavă la otravă,
Și-n mlaștina imundă și bolnavă
Pasc moarte până jos la rădăcini.

În țarcul de la stână era loc
Și adăpost pentru întreaga turmă,
Dar astea-s vremurile de pe urmă
Ce prevestesc un implacabil foc.

Păstorul șade pe-un picior de plai
Care își susură-n pășuni izvoare,
Și-așteaptă cu iubire și răbdare
Să-Și întregească turma pentru Rai.

Simion Felix Marțian

Eu n-am urcat pe Moria, Divine,

Şi n-am icnit urmând cărări de foc

Să pun pe-un taler dragostea de Tine,

Pe celălalt de toate la un loc.

 

Nu, n-am urcat cu plumbul în picioare,

Cu lacrimi înghiţite, ghimpi în gât,

Să pun pe-altar o dragoste-arzătoare

Şi-al meu răspuns solemn: Numaidecât!

 

Privesc din nou la drama consumată,

Cu-al ei scenariu viu, tulburător,

Iar ţipătul: „Unde e mielul, tată?”

Îmi intră-n inimă, sfâşietor.

 

Eu nu întreb: „Ce ai simţit, Avrame?”

Căci ştiu, ca tată, bine ce-a simţit,

Dar el ştia că-n focul unei drame

Tu vei purta de grijă negreşit!

 

Pornesc şi eu spre testul de jertfire,

Ducând spre-altar cu mine vreun Isac,

Dar vreau să cred mai mult, Iehova Ire,

Că Tu vei fi cu mine, azi… şi-n veac!

 

Simion Felix Maţian

A fost o noapte înfiorătoare,
Prea umedă, prea neagră şi prea grea,
Ce a cuprins în cruntă încleştare
Oameni şi mreje, valuri şi sudoare,
O luptă-ntre-a putea şi-a nu putea.

Frânţi de-oboseală, storşi de orice vlagă,
Stăteau în barcă Petru şi ai lui
Nemaiputând la vâsle să mai tragă
Şi-n deznădejde vrând să înţeleagă:
De ce năvodu-i gol şi peşte nu-i?

Cu paşi tăcuţi s-a dus şi-această noapte
În clipocit de val ce-aduce val,
Ca un concert de murmure, de şoapte,
Şi-un orizont de foc şi pere coapte
Le-ntinde umbrele până la mal.

Dar este cineva acolo, oare,
Pe ţărmul trist, cu bolovani şi glod?
Da, sigur e, căci pune-o întrebare:
„Copii, aveţi voi ceva de mâncare?”
Şi singurul răspuns era-n… năvod.

„Ia aruncaţi cu mreaja-n partea dreaptă!”
Necunoscutul de pe mal le-a spus,
Şi prin miracol apăru deodată
Belşug de peşti, recoltă minunată,
Căci Cel ce-i îndruma era Isus.
***
Ai şi tu nopţi de zbucium şi sudoare
Când simţi că viaţa ţi-e un adversar?
Vâslind, ajuns-ai la epuizare
Într-un moment când şi speranţa moare,
Iar căutările ţi-s în zadar?

Alungă înnorările de jale
Când un eşec te-a pălmuit brutal.
Priveşte-ale speranţei vii petale,
Căci rezolvarea cauzelor tale
E la Isus, priveşte-L, e pe mal!

Simion Felix Marțian

Purtând mantaua ca o consacrare,
Ilie a plecat din Galaad
Chemat de Tine, Doamne, în lucrare
Să năruie Baalii la altare
Sub ploi care la rugăciune cad.

Tot drumul lui era trasat de Tine
Şi el, prorocul, asculta smerit,
Pe căi adesea vitrege, străine,
Dar nu s-a îndoit, ştiind că-i bine
Când Tu l-ai îndrumat: Mergi la Cherit!

Un loc pustiu, doar un pârâu în vale
Cu susur cristalin, un firicel,
Dar el ştia, în gândurile sale,
Că supunându-se voinţei Tale,
Tu, Doamne, Te vei îngriji de el.

N-a fost deloc dezamăgit prorocul
Şi, cunoscându-Te, n-a fost uimit
Văzând cum corbii-nconjurau tot locul;
Ei, ascultându-Te, duceau cu ciocul
Pâine şi carne-n vale la Cherit.

De-atâtea ori vedem şi noi, Stăpâne,
Aripi de corb la geam, cu fâlfâiri,
Ce cu miros îmbietor de pâine
Ne-alungă temerile pentru „mâine”
Şi fac din „azi” o zi de mulţumiri.

Îţi mulţumim, Părinte, pentru toate,
Dar n-am vrea la durere să fim orbi,
Ci, îmbrăcaţi în strai de bunătate,
Să ducem din sfinţitele-Ţi bucate
Şi noi la alţii, tot în zbor de corbi.

Ajută-ne la asta, Sfinte Tată,
Când sunt în jur Cherituri care dor
Şi când nevoia-i generalizată,
Să fim mai generoşi ca niciodată
Iar Tu să ne înaripezi de zbor.

Simion Felix Marțian

Lipsesc detalii din acest tablou
Şi parcă-am vrea mai multe amănunte:
Ce s-a-ntâmplat exact atunci pe munte
Şi cum va fi când va veni din nou.

A fost ţâşnire vie către cer
Cu gravitaţia murind la poale?
Sau zbor întins prin spaţii siderale
Ascunse nouă de-un profund mister?

S-a rupt în axa cosmică ceva?
S-a tulburat în miezul lui pământul?
Nu ştim acum, nu ne-a vorbit Cuvântul,
Dar toate-n viitor le vom afla.

Ne este însă îndeajuns ce ştim:
„Bărbaţi galileeni” şi…lume toată,
Cel ce-a plecat va mai veni o dată,
Pe-acelaşi munte din Ierusalim!

Şi pentru că ce-i scris e „da” şi-„amin”,
Îl aşteptăm pe Cel ce-o să revină,
Privind spre cer, dar răspândind lumină
În lumea cu-adevărul clandestin.

„Bărbaţi galileeni”, creştini iubiţi
Din România noastră milenară,
Cel înălţat e gata să apară,
Să fim de-ntâmpinare pregătiţi!

Simion Felix Marţian