Categorie: Poezii

Cu primele file săpate în piatră

Când slava divină drapat-a Sinaiul,

E Biblia astăzi şi foc, dar şi vatră,

Şi-n ea îşi deschide ferestrele Raiul.

 

O Carte divină ce nu-i numai carte,

Că-n ea clocoteşte iubirea şi viaţa,

Iar moartea, în ea, se transformă-n nemoarte,

Scriind veşniciei, prin jertfă, prefaţa.

 

Prin curgerea ei Dumnezeu ne vorbeşte

Şi slova-i se-aprinde cu forţă divină,

O candelă-n beznă prin ea străluceşte

Iar ceaţa dispare, se face lumină!

 

Trasăm drumuri noi, le pavăm cu volume

Ce duc tot mai sus cunoştinţa, spre creste,

Dar Biblia-i cartea ce schimbă o lume

Prin Cel ce a scris-o, prin Cel care ESTE!

 

Pe filele ei Adevărul tronează

Şi Calea spre veşnica slavă ne- arată,

Chiar dacă adesea pe mulţi…deranjează,

Şi-adesea-i ascunsă, sau poate uitată.

 

Cinstind astăzi Cartea, cinstim Autorul

Şi sufletul soarbe cu sete sfinţire

Din slove de spirit, gustând astfel zborul

Cu aripi de pace, de crez, de iubire.

 

Cu primele file în piatră săpate

Şi jertfa Golgotei în ea, mărturie,

E Cartea divină, e Cartea ce poate

Un drum să ne-arate spre Cer, spre vecie!

 

Simion Felix Marţian

Se cern tristeți tivite-n cenușiu

Din cerul toamnei care-adânc ne doare,

Brăzdat în lung de păsări călătoare,

Și-un vânt ne suflă-n suflet a pustiu.

 

Ducând pe aripi vara care-a fost,

Ne iau și diadema bucuriei,

Lăsându-ne iar pradă nostalgiei

Pe scena cu decor tot mai anost.

 

Ne-apasă dureros plecarea lor,

Dar toamna noastră lor le e străină

Și zboară spre căldură și lumină,

Spre-un astru-al zilei mai strălucitor.

 

Rămași într-un amurg violaceu,

Lipsiți de-a cântecelor armonie,

Putem să medităm la veșnicie

Și-o rugă să-nălțăm spre Dumnezeu:

 

E-aproape, Doamne,-al vremii act final,

Pornește Tu în noi deșteptătorul,

Să nu ratăm în toamna lumii zborul,

Știind că Tu ne-aștepți la terminal.

 

Simion Felix Marțian

Nu vă îngrijoraţi dar, zicând:”Ce vom mânca?”Sau:”Ce vom bea?”Sau:”Cu ce ne vom îmbrăca?”…Tatăl vostru cel ceresc ştie că aveţi trebuinţă de ele.(Matei 6:31-32)

 

Când inima ţi-e cer senin şi zbor

Şi pacea te cuprinde ca o mare,

Vezi orizontul tresărind uşor,

Apoi un nor venind şi înc-un nor

Şi-ncep să picure îngrijorare.

 

N-a mai rămas nici urmă de senin

Iar cerul inimii e ca de smoală

Şi plouă ne-ncetat, plouă hain

În sufletul de-amărăciune plin,

Cuprins de umezeală ca de-o boală.

 

S-a tulburat şi pacea care-a fost

Şi fulgeră cu semne de-ntrebare:

Ce-o să mănânc? Cum să-mi găsesc un rost?

Ce-o să îmbrac? De unde adăpost?

Şi tună lung, cu un ecou ce doare.

 

Dar soarele din nou va străluci

După furtuni, înveselind pământul;

Aşa a fost mereu şi-aşa va fi,

Deci şi tu poţi furtuna birui

Dacă priveşti încrezător Cuvântul.

 

Să nu vă-ngrijoraţi, aşa e scris,

Căci Cel ce păsărilor dă mâncare

Şi-mbracă florile în strai de vis,

Este cu noi, aşa cum ne-a promis,

Şi ştie ce dorim şi ce ne doare.

 

Să căutăm Împărăţia Sa

Şi să tânjim după neprihănire,

Iar ce vom îmbrăca, ce vom mânca,

Nu noi ci Domnul le va rezolva

Prin binecuvântata Lui voire.

 

Crezând aşa, noi curcubeie cresc

În inimi, cu invazia luminii

Din care mulţumiri se împletesc

Că înaintea Tatălui ceresc

Suntem mai preţioşi decât … toţi crinii!

 

Simion Felix Marțian