Zbor de toamnă

Se cern tristeți tivite-n cenușiu

Din cerul toamnei care-adânc ne doare,

Brăzdat în lung de păsări călătoare,

Și-un vânt ne suflă-n suflet a pustiu.

 

Ducând pe aripi vara care-a fost,

Ne iau și diadema bucuriei,

Lăsându-ne iar pradă nostalgiei

Pe scena cu decor tot mai anost.

 

Ne-apasă dureros plecarea lor,

Dar toamna noastră lor le e străină

Și zboară spre căldură și lumină,

Spre-un astru-al zilei mai strălucitor.

 

Rămași într-un amurg violaceu,

Lipsiți de-a cântecelor armonie,

Putem să medităm la veșnicie

Și-o rugă să-nălțăm spre Dumnezeu:

 

E-aproape, Doamne,-al vremii act final,

Pornește Tu în noi deșteptătorul,

Să nu ratăm în toamna lumii zborul,

Știind că Tu ne-aștepți la terminal.

 

Simion Felix Marțian