Tablou de mai

Pictează Cineva cu liliac,
Pe verde dând sclipiri violacee,
Şi cu narcise, şi cu flori de mac
De parcă-n apa verde-a unui lac
S-au spart în cioburi mii de curcubeie.

Minunile numite simplu flori,
Purtând în ele câte-un strop de soare,
Nu- ncântă lumea numai prin culori,
Căci în potirul sărutat de zori
Mai poartă şi miresme-mbătătoare.

Splendorile nu se opresc aici
Căci mâna ce pictează asfinţituri,
Stropind şi serile cu licurici,
Mai dirijează coruri mari şi mici
De greieri, zumzete şi ciripituri.

Aş vrea să sorb tot verdele din jur
Şi cu petale să-mi îmbăt privirea,
Iar ciripitului un tril să-i fur,
Să mă înalţ cu el către azur,
Purtând în gând şi-n suflet nemurirea.

Pământu- ntreg este un şevalet
Unde picteaz-o nevăzută mână,
Iar Cel ce poartă pensula discret
Şi dirijează corul în concert
E Cel ce-a făcut …omul din ţărână.

De-aceea nu mă mir, ci plin de-avânt
Mă-ntorc spre Tatăl meu zicând: Divine,
Dacă-i atâta colorit şi cânt
Şi-atâta frumuseţe pe pământ,
Cum va fi-n Cer, acolo sus, la Tine?

Simion Felix Marţian

Sonet de mai

Şi-a pus iar flori pe haină calendarul
Şi verde mult, ce bulucit adastă
La poarta dinspre cald a zilei, vastă,
Unde pe corzi de mai cântă bondarul.

Cu ochii sorb imaginea fantastă
Şi văd salcâmi înmiresmând florarul
Când picură, ca un prinos, nectarul,
Din floarea ce-şi răsfrânge buza castă.

Mi-e cald şi mi-e salcâm şi mi-e subţire
Simţind profund cum mă-ncolţeşte zborul
Cu luna mai în dulce contopire

Şi, cum din toate izbucneşte corul,
Din inima schimbată în psaltire
Cânt cu zidirea, laud Ziditorul.

Simion Felix Marțian

Emaus

Abia dacă ghiceai umbrele serii
Când, spre Emaus, cei doi ucenici
Mergeau purtând prăpastia durerii
Căci, îndoiţi de vestea învierii,
În tragic se-adânceau, mai mici, mai mici…

Păşeau prin colbul drumului de ţară
Cu suflet răvăşit, nemângâiat,
Când paşilor alţi paşi se-alăturară
Şi un drumeţ le zise…ca-ntr-o doară:
“Ce discutaţi aşa de-nflăcărat?”

“Tu chiar nu ştii? Dar toată lumea ştie,
Căci tot oraşul a fost zguduit
De nemaipomenita tragedie:
Isus din Nazaret, speranţa vie
A libertăţii noastre, a murit.

L-au judecat şi L-au trimis la moarte
Deşi era profet, om ne-ntinat,
Şi-acum, un zvon venit dinspre cetate
Crează iarăşi ambiguitate,
Spunând că Domnul ar fi înviat.”

Când au tăcut, înfăşuraţi în seară,
Străinul a-nceput a tâlcui
Din profeţiile de-odinioară:
“Voi nu ştiaţi că trebuia să moară
Şi să-nvieze-apoi, a treia zi?”

Se derulau prin faţa lor cuvinte
Şi parcă totul devenea mai clar,
Căci în lumina scrierilor sfinte
Un gând le încolţea atunci în minte:
E viu Cel ce-a murit sus la Calvar.

Cu pâlpâiri venind tot mai aproape
Emausul se-ntrezărea pe drum
Ţesut parcă din umbre şi din şoapte.
“Drumeţule, afară-i deja noapte,
Rămâi la noi, căci e târziu acum.

În odăiţa lor de pace plină
Aveau la masă un necunoscut,
Dar pâinea frântă le-a adus lumină,
Recunoscând prezenţa Lui divină:
“Este Isus!” Dar El a dispărut.

Rememorând tot drumul, cu uimire,
Emoţia de-atunci se lămurea,
Vibrând încă, în voce şi-n privire:
“Nu ne ardea în piept a Lui vorbire
Când El Scripturile ne deschidea?”

Ce bucurie! Câtă siguranţă
Şi-avânt se împleteau în mod sublim
În inimile pline de speranţă,
Şi-au hotărât, cu multă cutezanţă:
“Să ducem vestea la Ierusalim!”
***
Avem câte-un Emaus fiecare,
Mergând pe drum cu-al îndoielii chin
Când parcă şi speranţa-n suflet moare,
Dar, Doamne, prin prezenţa-Ţi salvatoare
Tu ne ridici şi ne-ntăreşti. Amin.

Simion Felix Marțian

Învierea

Incandescentul miez al unei drame,
Având ca scenă al Golgotei deal,
Părea, răcindu-se, să se destrame
Când au căzut cu bezne reci marame,
Ca o cortină peste-un act final.

Scenariul, însă, mai avea mistere
Venind din profeţii cu glas vibrant,
Căci nici în chinul greu, nici în durere,
Şi nici în moartea cu a ei tăcere
Nu s-a ajuns la… punctul culminant.

Cu oameni risipindu-se în zare,
Satisfăcuţi de-acest deznodământ,
Scenariul părea unul oarecare,
Însă vedem pe fila următoare
Că moartea n-are ultimul cuvânt.

Şi-a treia zi, la fel ca-n profeţie,
L-au prins din nou frisoane pe pământ
Când a primit a cerului solie
Prin îngerul venit din veşnicie
Ca să răstoarne piatra la mormânt.

Din cer venea lumina spre Lumină
Spre Cel care păşea biruitor
Peste sinistra morţii ghilotină
Şi deschidea, cu dragoste divină,
Spre înviere uşa tuturor.

Nu, nu putea mormântul să-L încapă
Pe Cel prin care toate s-au creat;
Şi ce părea un gong final spre groapă
E doar semnal că viaţa stă să-nceapă
Cu roluri noi. Cristos a înviat!

Simion Felix Marțian

Bătălia din Ghetsimani

Linţoliul negru îmbrăca grădina
Şi cerul nopţii, devenit mai greu,
Plângea cu stele, strecurând lumina
Prin iarba ce plângea ca violina
Sub paşii trişti de Om şi Dumnezeu.

Părea că din măslini tăceri degajă
Ca înaintea unei mari furtuni
Şi-n neclintirea de oşteni de strajă
Înfioraţi ei lăcrimau prin coajă
Privind tragismul sfintei rugăciuni.

Îngenuncheat, Isus privea prin noapte
Şi-un zbor curmat părea-ntregul văzduh,
Dar El privea departe, mai departe,
Că-n sufletul Său întristat de moarte
Se declanşase bătălia-n duh.

“Paharul, Tată, văd acum paharul
Cu tot veninul lumii. Este-al Meu.
Privesc la el şi-i simt adânc amarul,
Vreau să-l ating, Mi-e inima ca jarul
Dar simt o-mpotrivire şi Mi-e greu.”

În roua ierbii ce parea că plânge,
Lângă genunchi de Dumnezeu smerit,
Curgea sudoarea prefăcută-n sânge
Ca o lumină care se răsfrânge
Din focul bătăliei, înteţit.

“Îndepărtează, Tată, de la mine
Acest pahar, Mi-e mult prea greu a-l bea.”
Şi iar părea balanţa să se-ncline
Înspre cel rău, dar s-a-nclinat spre bine
Când El a zis: “Facă-se voia Ta!”

A fost un strigăt viu de biruinţă,
Şi mâna-ntinsă-atunci către pahar
E mâna ce ne-a scos din nefiinţă
Eternizându-ne prin juruinţă,
Când ne-a înveşmântat în strai de har.

Simion Felix Marțian

Primăvară, simţuri şi-nviere

În mugurul ce ochii şi-a deschis,
Clipind mirat în verdea lui tăcere,
Văd un miracol vieţii circumscris
Ţâşnind dintr-un crepuscul interzis
Ca o-nviere.

Pământul, ce cu jilav plescăit
Deschide încolţirii bariere,
Emană un miros nedefinit
Purtând în el, în chip nedesluşit,
O înviere.

Melodiosul susur de izvor,
Scăpat de a îngheţului durere,
Atinge coarda inimii uşor
Şi mângâie auzul ca un cor
De înviere.

Pe trupul încordat de aşteptări
Mi-e primăvara toată mângâiere
Şi-abandonându-mă acestei stări
Mă las înfăşurat de-albastre zări
Şi de-nviere.

Gust cu nesaţ al primăverii rod
Mustind renaştere şi îmbiere
Şi, săturat, de toate mă deznod,
Să-mi fac din seve proaspete un pod
Spre înviere.

Dar, peste toate, crucea din Calvar,
Pe care Dumnezeu prin sfânta-I vrere
Adus-a jertfa mântuirii-n dar,
Deschide-al veşniciilor hotar
Prin Înviere.

Simion Felix Marțian

Primăvara ca o stare

Înfipt în anotimp până-n plăsele
Mă împrimăvărez în verde viu,
Şi-nseninat de cerul azuriu
Sorb seve noi, dorin să scriu cu ele.

Mă năpădesc cuvintele nescrise
Când primăverii îi plătesc tribut,
Căci frumuseţea nu-i doar atribut
Ci viaţă nouă afluind prin vise.

Şi văd, înfăşurat în foi de viaţă,
Că primăvara nu-i doar anotimp,
Este o stare dincolo de timp,
Este trezire, este dimineaţă.

E învierea simţurilor toate
Spre bine, spre frumos, spre adevăr,
E neprihana florilor de măr
De roua dimineţii sărutate.

Trăind, deci, primăvara ca o stare,
Ca înviere, ca dorit dezgheţ,
Văd scrisul îndurării mai citeţ
Şi-aud mai clar a cerului chemare.

Iar inima-mi, Părinte, vre să-Ţi ceară,
Cu un demers cu totul exploziv:
Condamnă-mă, Te rog, definitiv
La o eternă, sfântă primăvară!

Simion Felix Marțian

Simfonie de primăvară

S-a răsculat lumina, revendicându-şi timpul
Şi calendarul însuşi a nechezat din file,
Când s-a schimbat cu zumzet de viaţă anotimpul
Şi-o diademă pus-a, de zâmbete, pe zile.

Îmbălsămata sevă îmi primeneşte versul
Şi-l pârguieşte dorul din soarele ce arde,
Când dedulcit cu muguri îngână Universul
O simfonie nouă în inimă, pe coarde.

S-a-naripat culoarea, curgând pe săturate,
Înfiorând petale din flori cu gustul mierii,
E o-ncântare totul, dar, mai presus de toate,
E anotimpul vieţii, e vremea învierii!

Şi-n simfonia care încet, încet se naşte,
Pe partitură punem, din „dolorose” uliţi,
În cadenţare tristă, şi paşii-n prag de Paşte
Ai Celui ce spre moarte mergea împuns de suliţi.

Redeşteptaţi de focul aducerii aminte
În primăvara caldă şi castă care vine,
Să ne trăim viaţa în dragoste fierbinte,
Şi spre-nvierea noastră să ne sfinţim, creştine!

Simion Felix Marţian

Dor de verde

Ieșind pe prispa unui gând răzleț
Ca să-mi întind ideile la soare,
Am fost izbit de valul de culoare
Cu creasta de un verde pădureț.

Am scris cu pana înmuiată-n cer
Și-n auriu de țarină fertilă,
Dar o să scriu, mi-am zis, cu clorofilă,
Cu dor de verde renăscut din ger.

Și m-am lăsat pătruns de seve noi
Ca de-o renaștere, de-o nouă viață,
Înțelegând că-n verde se dezgheață
Muriri trecute, adâncite-n noi.

Doar respirând prin muguri înverziți,
Și înverzind la rându-ne spre soare,
Vom dovedi că verdele nu moare,
Țâșnind cu viața-n arborii treziți.

Arzând de dor de verde mă-nfășor
În straiul vegetal ca-ntr-o hlamidă,
Iar inima, tinzând să se deschidă,
Își toarce ruga către Creator:

Ascultă, Sfinte Tată, ruga mea
Când înverzirea mi-este năzuință,
Și fă-mă, căci la Tine-i cu putință,
Măslinul verde pus în Casa Ta!

Simion Felix Marțian

Declaraţie de dragoste

E seară, Doamne, este iarăşi seară,
Tumultul zilei e doar şoaptă iar
Şi-n pacea tainică ce mă-nfăşoară
Simt inima cum în genunchi coboară
Când mi-i zidesc în pietre de altar.

Pun, Doamne, jertfa mea de mulţumire
Pe focul rugăciunilor, nestins,
Ştiind c-aceasta este proslăvire
Iar jertfa mea, fior şi clocotire,
Trece dinspre cuprins spre Necuprins.

De dimineaţă fumega altarul,
Când mă-nchinam cu zorii în priviri,
Şi ziua-ntreagă n-am lăsat ca jarul
Să fie stins, căci mă-nsoţeai cu Harul
Iar eu Îţi răspundeam cu mulţumiri.

M-ai ajutat să ţin pasul cu Tine
În cel mai binecuvântat tandem
Şi mulţumiri se revărsau din mine
Păşind ferice, înotând în bine,
Minusculul alături de Suprem.

E seară, Doamne, jertfa pe altar e
Căci pentru toată ziua-Ţi mulţumesc;
O zi cu Tine-i binecuvântare
Dar simt că mi-a scăpat, şi-Ţi cer iertare,
Am neglijat să-Ţi spun…că Te iubesc!

Îţi spun acum cu toată-nflăcărarea
Când şi pe-altar şi-n inimă am foc:
Da, Te iubesc cu-o dragoste…cât marea
Pentru că-n dragoste mi-e alinarea
Şi-n ea-şi găseşte inima mea loc.

Simion Felix Marțian