Categorie: Poezii

Luând în tălpi cărări îndepărtate
Când graniţe se nasc, trăiesc şi mor,
Colindă lumi de umbre-ntunecate
Clădite pe minciuni, pe surogate,
Zelosul, dedicatul vestitor.

El simte că îl cheamă depărtarea
Cu hărţile-aşternute pe pământ,
Spre ţări unde domneşte-ntunecarea
Ducând lumina şi eliberarea
Cu torţa care arde în Cuvânt.

Înflăcărat, cu focul în privire
Şi inima în clocot pentru cer,
El trece peste orice-mpotrivire
Căci e un vestitor, şi-a da de ştire
E misiunea lui de mesager.

El duce-n bezna lumilor lumină
Cu vestea mântuirii prin Isus,
Prin sângele ce spală orice vină,
Şi tolba cu scrisori îi este plină
Purtând mesajele ce vin de sus.

E artizanul luptei îndârjite
C-un zel ce pare supraomenesc
Şi lasă-n urma trudei ascuţite
Amprenta tălpilor bătătorite
Pe ţărmuri unde zorile mijesc.

Îl ştiu umblând prin ţări îndepărtate
Şi-aş vrea ca, într-un fel, să-l însoţesc,
Iar de mi-s tălpile catifelate
De prea comode şi prea neumblate,
Atunci…genunchii să-i bătătoresc.

Haideţi să ne unim în rugăciune
Cerând fierbinte Tatălui divin
Să-l însoţească El în acţiune
Dându-i putere, har, înţelepciune
Şi-o plenitudine în Duh, amin.

Simion Felix Marțian

„Dumnezeu S-a uitat la tot ce făcuse şi iată că erau foarte bune.” (Geneza 1:31a)

Prin Logos toate s-au înfăptuit,
Creaţia întreagă-i o minune
Iar când lucrarea,Doamne, ai isprăvit
Spre tot ce ai făcut Tu ai privit
Şi ai văzut că toate-s foarte bune.

Eram cotat ca „foarte bun”şi eu
Fiind administrator pe planetă,
Purtam în mine chip de Dumnezeu
Dar m-a îngenuncheat păcatul greu
Şi mi-a mânjit această etichetă.

A trebuit să fie un Calvar
Marcând a veşniciilor răscruce,
Şi Fiul Tău, aducător de har,
Să-mi curăţească eticheta iar
Murind pentru păcatul meu pe cruce.

Acum, cu tot ce am dumnezeiesc,
Cu tot ce regăsesc curat în mine
Vreau să fac lucruri bune şi doresc
Să pot, la fel ca Tine, când privesc
La ce-am făcut, să spun că-i foarte bine.

Aş vrea să îmi dispară din auz
Păcatul vechi, tot zornăindu-şi lanţul,
Făcându-mă adeseori confuz,
Şi n-aş mai vrea ca iarăşi să mă scuz
Când, la sfârşit de an, îmi fac bilanţul.

Căci eu privesc la anul ce-a trecut
Şi caut cu-ndârjire numai bine,
Dar din ce văd prin ceea ce-am făcut
Nu-s impresionat în mod plăcut
Şi nu te mulţumeşte nici pe Tine.

Însă ştiind că eşti îndurător,
Pentru iertare eu te rog fierbinte
Şi pentru har în anul viitor,
Pentru ca la bilanţul următor
Să fii de mine mulţumit, Părinte.

Simion Felix Marțian

Sărutul brumei tot mai pătimaș

Pătrunde-n toamnă dincolo de coajă,

Drapând  solemn, cu-a cețurilor vrajă,

Tabloul umed, rece și golaș.

 

Bătrânul plop tușește stând de strajă,

Lipsit de al frunzișului panaș,

Și-n vântul care zburdă nărăvaș

Tristețe-n gri de croncănit degajă.

 

E luna rece-a straiului de tină,

Dar și a siguranței că-n pământ

Așteaptă bobul startul spre lumină.

 

De-aceea, Doamne, prin al Tău Cuvânt,

Dă toamnei mele de tristeți și vină

Speranța că voi încolți-n Cer, sfânt!

Fiori de zori cu sărutări de brume
Sucombă-n dimineți întârziate,
Când pleoapa orizontului se zbate
Și curge mierea soarelui pe lume.

Cortina ceții tocmai ridicate,
Cu albul dens de vălurate spume,
Dezvăluie privirii noi albume
Cu pozele-n aramă ferecate.

E bogăție-n roade și-n culoare,
Având în palma cerului sorginte
De unde curg ca binecuvântare,

De-aceea dăltuiesc febril cuvinte
Să pună gratitudinea-n valoare:
Îți mulțumim cu inima, Părinte!

Simion Felix Marțian

Pe cerul toamnei săgetat de zbor

Se scrie-a despărțirii elegie,

Cu aripa, pe-albastra lui hârtie,

Muiată-n călimara vreunui nor.

 

Plecarea migratoarelor, târzie,

Ne sărăcește numai în decor,

Căci din pământul veșnic roditor

Țâșnește a recoltei bogăție.

 

Septembrie-nflorește cu ghiozdane

Și-și clopoțește frenezia-n școli

Pornind spre-ale cunoașterii filoane,

 

Dar, înnegrind ale-nvățării coli,

Mai dă-ne, Doamne, peste-orice canoane,

Și ai cunoașterii de Tine, soli.

 

Simion Felix Marțian

Clipesc uimite albele amiezi
Când timpul bate-n geamul dinspre soare
Cu berze pregătite de plecare,
Și-și picură carminul prin livezi.

La sânul verii parcă-i mai răcoare
Când zarea se umbrește cu cirezi,
Și-amurgul pune stele și diezi
În tril albastru de privighetoare.

Dar drumul către coacere, gustar,
Este un timp al împlinirii-n sine,
Nu filă fâlfâind în calendar.
Și, cu uimirea năvălind în mine,
Îmi pun dorința vie pe altar:
Mă împlinește-n timpul Tău, Divine!

Simion Felix Marțian

Opal şi aur e întregul crug
Cum aur şi rubin este câmpia;
A amuţit, topită, ciocârlia
Înşurubată-n zboru-i centrifug.

În spicul greu se împâineşte glia
De când a cunoscut sărut de plug,
Iar bobul, devenit acum belşug,
Cu flori de mac îşi decorează ia.

Cuptor şi lan şi zbor şi cer senin
Trec dincolo de vers şi de cuvinte
În cântul coacerii, suav şi plin

Şi din explozia de simţăminte
Mă smulg şi ca o seceră mă-nclin:
Sunt gata pentru seceriş, Părinte!

Simion Felix Marțian

Purtând solstițiul ca pe o hlamidă
Bătută cu cireșe de rubin,
La țărmul verii, de lumină plin,
Adastă luna iunie, candidă.

Se-ascunde curcubeul, clandestin,
Prin iarba sărutată de acridă,
Și muzica prin păsări e fluidă
Și-n greieri acordați în sol senin.

Mă invadează vara, por cu por,
Și-n flori de câmp cu puf de reverie
Îmi pregătesc o pistă pentru zbor,
Să mă înalț, pe-aripi de poezie,
Cu închinarea mea spre Creator:
Mărire Ție-n veci, mărire Ție!

Simion Felix Marțian

Lipsesc detalii din acest tablou

Şi parcă-am vrea mai multe amănunte:

Ce s-a-ntâmplat exact atunci pe munte

Şi cum va fi când va veni din nou.

 

A fost ţâşnire vie către cer

Cu gravitaţia murind la poale?

Sau zbor întins prin spaţii siderale

Ascunse nouă de-un profund mister?

 

S-a rupt în axa cosmică ceva?

S-a tulburat în miezul lui pământul?

Nu ştim acum, nu ne-a vorbit Cuvântul,

Dar toate-n viitor le vom afla.

 

Ne este însă îndeajuns ce ştim:

„Bărbaţi galileeni” şi… lume toată,

Cel ce-a plecat va mai veni o dată,

Pe-acelaşi munte din Ierusalim!

 

Şi pentru că ce-i scris e „da” şi-„amin”,

Îl aşteptăm pe Cel ce-o să revină,

Privind spre cer, dar răspândind lumină

În lumea cu-adevărul clandestin.

 

„Bărbaţi galileeni”, creştini iubiţi

Din România noastră milenară,

Cel înălţat e gata să apară,

Să fim de-ntâmpinare pregătiţi!

 

Simion Felix Marțian

Spre cald hohotește pământul prin miei
Și crângul își murmură dorul în triluri,
Când jadul poienii se-aprinde –n beriluri
Și mângâie ochii cu vii bănuței.

Cu soare-și scriu cucii veniți din exiluri
Prefața aceleiași vechi epopei,
Iar noaptea își pune-n cerdac brotăcei
Să-i cânte pe strune de-argint vodeviluri.

Respiră miresme prin fiece por
Creația-n care trezirea pulsează,
Făcându-mi și mie un loc în decor

Și, plin de frumos și de cald ca o oază,
Lumină mai cer: O, Mărit Creator,
Mă umple de Tine și fă-mă… amiază!

Simion Felix Marțian