Cu roua-n pleoape, zorii aprind lumina-n struguri, Sub cerul scris cu aripi pe fila-i de sineală, Și-n pomii-n care-amurgul va tresări cu ruguri Amiaza pune frunze de-aramă ca beteală. În cântul viu al toamnei, părând mai mult o șoaptă, Se împletesc miresme cu vântul ce adie, Căci copt e anotimpul, cum partitura-i coaptă, Născând printre decoruri o amplă simfonie. Se-aude țârâitul de ploaie în orchestră Și țipătul de brumă mușcată de copite, Căci sub bagheta toamnei, în arta ei maestră, Se-armonizează totul, din note împlinite. Cu toamna la pupitru, orchestra ne inundă Cu tonuri măiestrite și-auzul și privirea, Și-ntr-un halou văzând-o, vivace și fecundă, Ne este clar că tema lucrării e... rodirea! Cu-aplauze de inimi îmbrățișăm preaplinul Din tolba revărsată a minunatei toamne, Și ne-nchinăm, căci toate au ca izvor divinul: Această simfonie e opera Ta, Doamne! Simion Felix Marțian