Se-aude prin ramuri al iernii prolog Cu vaiere lungi și stridente, Și ursu-și împinge tăcerea-n bârlog Trăind izolări... recurente. E frigul aievea? Miroase a frig? Călcând prin tăceri pân-la gleznă Îi dăm obstinați neiubirii câștig. Lăsând dialogul în beznă. Grilaje de fier ridicăm între noi, Scrâșnind în țâțâna neunsă, Și-având iarnă-n suflet privim înapoi Spre dragostea tot mai ascunsă. Ne strângem comori, ne iubim în oglinzi, Dar n-avem spre alții iubire, Și mâinile-ntinse de cei suferinzi Rămân atârnate-n râvnire. Răcelii de gheață îi suntem captivi Și lanțul acesta ne ține, Dar încă se poate să fim afectivi, Iubirea nu-i toată ruine. Nu-i dragostea toată atinsă de ger, Căci ea-i de divină sorginte, Iar Cel ce-i iubire revarsă din cer Spre inimi torentu-I fierbinte. E iarna iubirii, când focuri se sting, Dar dragostea încă e vie În fiii luminii, când ceru-l ating Cu ruga din inimi, solie. Simion Felix Marțian