Nechează lung colinele prin cai, Și curg, în asfințitul dând să fiarbă, Torentele de-aramă peste iarbă, Venind cu întomnarea peste plai. Se-ncarcă iar decorul cu tristeți Și picură din toate elegie, Iar bolta pare rece și pustie Lipsindu-i zborul viu de cântăreți. Mi-e toamnă-n toate și mă simt legat, Și-mi par prea strâmte hainele de brumă; Nu vreau să fiu un zbor ce se consumă Cu fiecare anotimp plecat! Și-n toamna ca un vânt cu-aripi ce dor Am murmurat această apăsare, Iar Cerul mi-a răspuns spre-ncurajare Că viața e mai mult decât decor. Că ele se succed din timp în timp, Dar clocotul din noi e-o permanență, Dacă dorim aceasta cu ardență Sfidând cu viața orice anotimp. Și gândul mi-l îndrept spre Dumnezeu: Îți mulțumesc pentru lumină, Doamne, C-am înțeles, și-n pragul astei toamne, Că veșnicia-i anotimpul meu! Simion Felix Marțian