Erau pescari din tată în fiu, aşa cum erau cei mai mulţi dintre cei ce locuiau pe malul lacului. Al Ghenezaretului. Crescuseră în bătaia vântului şi în miros de peşte. Din pescuit îşi câştigau existenţa. Se obişnuiseră cu furtunile de pe întinsul lacului, dar şi cu gustul amar al eşecului. Atunci când se întoceau cu bărcile goale.

  Aşa se întâmplase şi de data asta. Avuseseră o noapte grea, dar, mai ales, infructuoasă. De zbatere zadarnică. Şi acum Învăţătorul, care se afla cu ei în barcă, îi spune lui Petru: ,,Depărteaz-o la adânc şi aruncaţi-vă mrejele pentru pescuire.” (Luca 5: 4)

  ,,Învăţătorule, toată noaptea ne-am trudit şi n-am prins nimic;” (Luca 5:5) a răspuns Petru. Şi ar fi putut continua: ,,Tu eşti Învăţătorul, dar eu sunt pescar profesionist, cu vechi state de serviciu în branşă. Acesta e domeniul meu, experienţa mea. Crezi că nu ştiu ce fac?”

  Dar răspunsul lui a continuat, totuşi: ,,…la cuvântul Tău voi arunca mrejele.” O fi gândit: ,,Hai s-o fac şi pe asta.” Dar ceea ce s-a întâmplat  i-a uluit în aşa măsură, că i-a cuprins spaima. Din mrejele gata-gata să se rupă, au umplut bărcile.

  Sonarul lui Dumnezeu detectează peştii oriunde s-ar afla, şi dacă nu sunt, îi pune El acolo. Ascultarea lui Petru de Isus i-a adus şi peşte , dar şi o hotărâre fermă. Aceea de a-L urma pe Cel care-l chemase să fie pescar de oameni.

  Ne încredem atât de mult în resursele noastre, în experienţa personală, încât uităm adesea că Dumnezeu are soluţii pentru orice problemă. Sau, în atotputernicia Sa, elimină problema.

  Ne facem planuri pe care le urmăm, planificându-ne şi rezultatele. Şi dacă suferim dezamăgiri, e pentru că în planurile noastre nu L-am inclus pe Dumnezeu. Voia Lui.

  În orice ar consta ,,pescuirea” noastră, pentru rezultate remarcabile să mergem la ..pescuit” cu Dumnezeu.

Simion Felix Marţian

Se numea Iona și era fiul lui Amitai. Era omul lui Dumnezeu. Tocmai de aceea șochează neascultarea lui. Răzvrătirea a dat lăstari în inima omului încă de la începuturi, și neascultarea a făcut casă bună cu poporul ales, în multe perioade din istoria sa zbuciumată. Dar Iona era în „organigrama” cerului. Era mesagerul lui Dumnezeu.

Stăpânul a hotărât să mai ofere o șansă unei cetăți care se afla pe calea pierzării. Ninive, cetatea cea mare. O somație în acest sens ar fi fost îndeajuns, a decretat Cel Atotputernic. Prin cine să-i avertizeze? Prin Iona, bineînțeles. O sarcină trasată ar fi trebuit să rezolve lucrurile.

Aici apare neprevăzutul: Iona o ia în direcția opusă. El, mesagerul? Precum se vede. N-a invocat nici busolă defectă, nici „gipies” virusat, ci a fugit pur și simplu de fața Domnului. Și-a abandonat misiunea.

Dar Dumnezeu avea nevoie de el, de aportul lui. Și intervine. Ce-a urmat? Furtuna. Aruncarea în mare. Singurătatea în mijlocul valurilor. Și… peștele salvator.

Salvare venită, însă, după trei zile de beznă. De groază. De strigăte disperate.
Când Dumnezeu a considerat că lecția a fost însușită, Iona a ajuns la țărm. Acum mergi, Iona? Da, Doamne!

A rămas, oare, Iona un caz izolat în istorie? Nicidecum. Iona s-a multiplicat în mijlocul nostru. Oare n-am înțeles trimiterea lui Dumnezeu? Oare nu știm că trebuie să ducem mesajul salvator la cei aflați pe cala pierzării? Oare n-am învățat nimic din „corecția” lui Iona? Oare… ? Oare… ?

Dumnezeu nu se lasă fără mărturie. Putem să ne îndeplinim misiunea bucuroși, fără cârtire, sau s-o amânăm. Pentru un aperitiv. Nu amărui, ci amar de-a dreptul. Și întunecat. Iona așa a procedat și nu cred că i-a lăsat un gust plăcut.

E de preferat atitudinea lui Isaia: „Iată-mă, trimite-mă!” Cu răsplătiri pe măsură.
Să stăm, așadar, la dispoziția lui Dumnezeu, îndeplinindu-ne misiunea. Ducând lumină spre salvarea semenilor. Amin!

Simion Felix Marțian