Despre „conștiință” se vorbește frecvent, folosind termenul cu sensul cunoscut, fără a medita însă asupra înțelesului profund, a dimensiunii sale spirituale, divine. În acest sens, definirea din dicționare a termenului nu ne este de prea mare ajutor. Mai degrabă citatele din operele unor gânditori dedicați, alături, desigur, de Cartea Cărților, Biblia.

Să ne amintim, deci, câteva aforisme cunoscute, pe această temă.
– George Bancroft (1800-1891), istoric și om de stat american, afirma: „ Conştiinţa este oglinda sufletelor noastre, care înfăţişează greşelile din vieţile noastre în forma lor completă.” Sugestiv.
– Vincent van Gogh (1853-1893), pictor impresionist olandez, ne-a lăsat scris: „Conştiinţa este busola omului.” Edificator.
– Immanuel Kant (1724-1804), filosof german, era de părere că: „Tribunalul acesta pe care omul îl simte în el este conştiinţa.”
– Sf Cadoc (sec VI), întemeietorul Mănăstirii Llancarfan-Țara Galilor, se exprima convingător: „Conştiinţa este ochiul lui Dumnezeu în sufletele noastre.”

Biblia vorbește în multe locuri despre conștiință (cuget), despre mustrarea ei, despre curățirea și păstrarea ei curată, dar cel mai bine ne edificăm asupra naturii ei divine din Epistola lui Pavel adresată credincioșilor din Roma. Încă din primul capitol el scrie: „Fiindcă ce se poate cunoaşte despre Dumnezeu le este descoperit în ei, căci le-a fost arătat de Dumnezeu.” (Rom 1:19) Iar în capitolul doi afirmă: „…și ei dovedesc că lucrarea Legii este scrisă în inimile lor; fiindcă despre lucrarea aceasta mărturisește cugetul lor și gândurile lor, care sau se învinovățesc sau se dezvinovățesc între ele.”(v 15)

Așa cum știm, omenirea a trăit multe veacuri în întunericul necunoașterii de cele sfinte, Dumnezeu făcându-Se cunoscut, pentru o vreme, doar poporului ales. Și totuși oamenii, spre deosebire de oricare alte viețuitoare, au știut să discearnă între bine și rău. Aceasta este scânteia divină pe care a pus-o Dumnezeu în om, și pe care o numim conștiință.

Știind lucrul acesta, se naște inevitabil întrebarea: De ce, totuși, omul păcătuiește, alegând să facă răul, deși este avertizat de conștiință? Pentru a formula un răspuns am putea recurge la imagini din tehnologia modernă. La fel ca un aparat din zilele noastre, conștiința este dotată cu un sistem de reglare a sensibilității. Omul, înclinat spre rău, schimbă „setările din fabricație” ale conștiinței, reducându-i sensibilitatea.

Acționând asupra pârghiilor numite „justificări”, omul reduce sensibilitatea conștiinței, devenind tot mai permisiv cu propriile-i fapte fără a primi semnale de alarmă. Este cunoscut faptul că în timp ce un om are insomnii în urma unei discuții în contradictoriu, în care și-a rănit verbal interlocutorul, un altul doarme liniștit chiar dacă l-a pălmuit. Aici s-a umblat la setări.

Reducerea treptată a sensibilității duce la adormirea ei. La anihilare. Și astfel se nasc oamenii monștri pentru care nimic nu mai este rău. Adică păcat. Înțelegând toate acestea, nu ne rămâne decât să ne rugăm: Doamne, lasă Duhul Tău în control total asupra conștiinței mele, să primesc semnale de avertizare asupra răului potențial, făcând sub călăuzirea Ta doar binele!

Cât despre setări, să rămânem la cele inițiale. Cele divine.

Simion Felix Marțian

Cetatea galileeană Nain, însemnând „fericire”, părea privilegiată din punct de vedere al cadrului natural. Cuibărită confortabil la poalele Micului Hermon, se afla la cumpăna apelor dintre Marea Mediterană și Marea Moartă, beneficiind și de „vedere” nordică spre Tabor. Dar viața nu ține cont de astfel de privilegii, ducând în curgerea ei buturugile dureroase ale dramelor cu care oamenii se confruntă.

Mai putea, oare, să vadă frumusețea peisajului o mamă cu ochii înlăcrimați? O văduvă care-și ducea la cimitir unicul fiu? Nici măcar un observator neutru, un turist ocazional, nu ar mai fi răpit de priveliște, când tabloul este dominat de un cortegiu funerar, așa cum ni-l descrie evanghelistul Luca. Un cortegiu înfășurat în durere, ieșind din Nain și îndreptându-se spre cimitir.

Din sens opus, înspre acest cortegiu al morții venea un altul. Cel al Vieții. Era Isus, însoțit de ucenici și de „norod mult”. Întâmplător? Nicidecum. Dumnezeu nu lasă lucrurile la întâmplare.

„Nu plânge!”, i s-a adresat Isus mamei șfâșiate de durere. Apoi spre raclă: „Tinerelule, scoală-te, îți spun!”. A vorbit puțin. Dar a făcut mult. Enorm. Unui tânăr i-a fost redată viața. Sau el a fost redat vieții? Important este că a revenit lângă mama lui. Lângă cea care plângea după el.

Există în armată un ordin: „La loc comanda!”. Se folosește atunci când startul a fost luat greșit. Se revine la start pentru a porni corect. Într-o direcție bună.

Între Nain și cimitirul cetății a fost un restart miraculos și crucial. De câte astfel de restartări nu este nevoie, oare, în viața spirituală? Pentru câți morți spiritual, îndreptându-se spre o „groapă” veșnică, nu plâng cei apropiați? Miracolele se petrec în prezența lui Isus. Atunci, acum și-n veci!

Vorbesc din experiență, ca fost „ocupant” al raclei în drum spre cimitir. Mort spiritual. Dar lacrimile mamei mele au fost la fel de vizibile pentru Isus ca cele ale femeii îndurerate din Nain. Și miracolul s-a produs. Trăiesc! Pentru veșnicie.

Nu încetați să vă rugați pentru cei „morți”. Cu lacrimi. Isus vede lacrimile și răspunde. Cu un restart. Unul vital.

Simion Felix Marțian