Categorie: Poezii

E seară, Doamne, este iarăşi seară,
Tumultul zilei e doar şoaptă iar
Şi-n pacea tainică ce mă-nfăşoară
Simt inima cum în genunchi coboară
Când mi-i zidesc în pietre de altar.

Pun, Doamne, jertfa mea de mulţumire
Pe focul rugăciunilor, nestins,
Ştiind c-aceasta este proslăvire
Iar jertfa mea, fior şi clocotire,
Trece dinspre cuprins spre Necuprins.

De dimineaţă fumega altarul,
Când mă-nchinam cu zorii în priviri,
Şi ziua-ntreagă n-am lăsat ca jarul
Să fie stins, căci mă-nsoţeai cu Harul
Iar eu Îţi răspundeam cu mulţumiri.

M-ai ajutat să ţin pasul cu Tine
În cel mai binecuvântat tandem
Şi mulţumiri se revărsau din mine
Păşind ferice, înotând în bine,
Minusculul alături de Suprem.

E seară, Doamne, jertfa pe altar e
Căci pentru toată ziua-Ţi mulţumesc;
O zi cu Tine-i binecuvântare
Dar simt că mi-a scăpat, şi-Ţi cer iertare,
Am neglijat să-Ţi spun…că Te iubesc!

Îţi spun acum cu toată-nflăcărarea
Când şi pe-altar şi-n inimă am foc:
Da, Te iubesc cu-o dragoste…cât marea
Pentru că-n dragoste mi-e alinarea
Şi-n ea-şi găseşte inima mea loc.

Simion Felix Marțian

( 3 februaria 1922 – 3 februarie 2022, 100 ani de la naștere)

 

Cânta privighetoarea pe Siret

În sălciile verzi și trestii frânte,

Și parcă lunca murmura încet

Când începea Culai și el să cânte.

 

Acest copil cu chipul luminos

A îndrăgit încă de mic cântarea,

Dar pentru că-L iubea mult pe Christos,

În cânt și-a pus si crezul și-nchinarea.

 

A dus în viață cântecul cu el

La cei spre care revărsa iubire,

Și lângă note-a pus în cânt și zel,

Știind că munca lui este zidire.

 

Dar a văzut, slujind neîncetat,

Că nu-i ușoară calea pocăinței,

Căci zbirii răi, cu chip întunecat,

I-au dat un… „Sfânt cuptor al suferinței”.

 

Cinci ani de închisoare, ani de chin,

Departe de cei dragi și de-nchinare,

Dar, întărit de Cer sub… „Cer senin”,

El a cântat și-a scris și-n închisoare.

 

Mii de cântări vibrează și acum

În inimi care pentru Domnul cântă,

Căci Niculiță ne-a lăsat un drum

Și prin cântare o lumină sfântă.

 

Prin tot ce-a scris el e prezență vie

Și ce-a cântat e Cerului prinos,

Căci viața lui a fost o simfonie

Și a fost dirijată de Christos!

 

Simion Felix Marțian

Siegen, 18 ianuarie 2022

 

Ce cântec! Ce pace! Un astru candid
Tivea cu lumină de viață tabloul,
Și-n susur torcându-și prin inimi ecoul
Iubirea curgea ca un sacru fluid.

Priveam cu uimire, sorbind cu nesaț
Imagini cu zâmbete calde, trimise
Din inimi cu geamuri spre soare deschise,
Cu oameni purtându-și iubirea la braț.

Simțeam fericirea plutind pe pământ,
Cu starea de bine ca dat imuabil,
Și-n cadrul acesta de-a dreptul mirabil
Iubirea cu pânza umflată de vânt.

Dar, vai! La un gong dureros mă trezesc
Și visul cu toată lumina dispare;
Alerg sfâșiat, însă văd pe răzoare,
Cum numai ciulinii discordiei cresc.

Ne doare pământul mergând spre abis,
Cu sâmburii urii-nflorind în rachete
Deși, dintre multele mii de planete,
Doar el a purtat un Eden ca de vis.

Îndură-Te, Doamne, și-al urii război
Oprește-l, și mângâie inima tristă
Spunându-i că starea visată există,
Și-un astfel de loc pregătești pentru noi!

Simion Felix Marțian

Doar un covor de cetină uscată
Lipsit de strălucire, de culori,
Din ramura de brad sacrificată,
Mai aminteşte că „a fost odată”
O atmosferă…ca de sărbători.

Gonit de timp se stinge prin unghere
Ecoul clopoţeilor de-argint,
Şi un colind de ieri, acum tăcere,
Cu-o ultimă zvâcnire de putere
Se-ndreaptă spre-al uitării labirint.

Năştea ieri constelaţii ireale
Pe cer al artificiilor foc,
Azi, curcubeie artificiale
De becuri prinse-n jerbe de petale
Se sting treptat şi bezna vine-n loc.

Cu gust de „de ajuns”şi de sleială
Se stinge-al sărbătorilor ecou;
S-a terminat spectacolul de gală
Şi oamenii-şi reiau viaţa normală:
„Oricum, la anul ne vedem din nou”.

Ce trist! Ce atitudine ingrată!
O omenire greu de înţeles
Este privită azi din cer de-un Tată
Ce, răbdător, întreabă înc-o dată:
Aceasta este tot ce-aţi înţeles?

V-am dat prin Naştere o Sărbătoare
Ce nu are statut de „efemer” ,
Căci bucuria ei clocotitoare
N-are sfârşit, nu are-n timp hotare,
Venind din cer, continuând spre cer.

La Betleem vi s-a născut Mesia,
Pământ şi cer în El a contopi,
Eternul a învins vremelnicia,
Sărbătoriţi-vă, deci, bucuria,
Prin închinarea voastră zi de zi!

Simion Felix Marţian

Prin mâluri, prin nisip, prin bolovani
Iordanu’-şi poartă vălurat povara
De amintiri cu lupte, cu duşmani,
Dar dincolo de toate, peste ani,
Ţâşneşte clipa de la Betabara.

Atunci, Ioan chemând înflăcăra,
Căci pentru cer el aprindea scânteia,
Iar cine-l auzea se boteza
Şi-n urma tuturor se-apropia
Isus din Nazaret, din Galileea.

Recunoscând Mielul lui Dumnezeu,
Profetul a rostit cu umilinţă:
“O, nu se poate să Te botez eu
Când ştiu, simţind adânc în duhul meu,
Că eu de-al Tău botez am trebuinţă.”

Punct crucial, arzând în infinit,
Când Cel divin încuraja umanul:
„Să împlinim ce trebuie-mplinit”,
Apoi Isus spre apă a păşit
Şi în botez L-a-mbrăţişat Iordanul.

S-a înteţit minunea când din cer,
De unde veşniciile se-adapă,
A coborât, în chip de porumbel,
Duhul lui Dumnezeu peste Acel
Ce, botezat, ieşea atunci din apă

Şi-un glas divin din cer s-a auzit
Împrăştiind în patru zări tăcerea,
Un glas ce cu tărie a rostit:
„Acesta-i Fiul Meu Cel preaiubit
În care Îmi găsesc toată plăcerea.”
***
Suntem şi noi cu toţii botezaţi,
Şi-n Cel născut la cumpănă de ere
Am fost de Tatăl nostru înfiaţi,
Dar, oare, putem fi încredinţaţi
Că şi-n noi Îşi găseşte El plăcere?

Simion Felix Marţian

Acum când bate-n uşă noul an

Cu ale sale căi necunoscute

Pe al trăirii  zbuciumat ocean,

Vă-ncredinţez, punând în vers elan,

În braţul Ocrotirii absolute.

 

Şi El-Olam, El veşnic Dumnezeu

Să vă-nsoţească-n toată alergarea,

Sprijin şi adăpost în ceasul greu,

Şi-al biruinţei minunat trofeu

Vă fie-n viaţă binecuvântarea!

 

Vă mai doresc experienţe noi,

Ca-n clipele când  viaţa-i o pustie

Şi abandonul tuturor e-n toi,

Să ştiţi că ochii Celui ce-i El Roi

Vă însoţesc cu o privire vie.

 

În mâna lui Yehova Ţidkenu

Vă-ncredinţez, prin rugi, pe mai departe

Şi-atunci când cu-al minciunilor atu

Răuvoitori vor face din „da”, „nu”,

El este Cel ce face-va dreptate.

 

Iar când primejdii vor ieşi în drum

Şi-nsinguraţi vă veţi lupta cu teama

Să nu descurajaţi, nu, nicidecum,

Ci să rostiţi: ca orişicând, şi-acum

Domnul este aici, Yehova Shama!

 

Când zbuciumul lucrarea lui şi-o face,

Aşa ca-n viaţa fiecărui om,

Şi când neliniştea în suflet zace,

Eu vă doresc s-aveţi eterna pace

Din Cel ce-i pacea, Yehova Shalom!

 

Vă mai urez ca-n lipsuri, în necaz,

În tristă, dureroasă păgubire,

Drepţi să rămâneţi sub acest talaz

Ştiind, în cugetul de-a pururi treaz,

Că se va îngriji Yehova Yire.

 

În casă stând alături, cot la cot,

Să nu lăsaţi duşmani să treacă pragul,

Să-i biruiţi prin Domnul Savaot

Şi-apoi să ridicaţi sus, sus de tot,

Prin Cel ce e Yehova Nissi, steagul!

 

Şi dacă-n anul care va veni,

Vreo boală vă va-nnegura cărarea,

Să se îndure Cel din veşnicii,

Cel ce a fost, ce este şi va fi

Yehova Rapha, El e vindecarea.

 

La uşă-i Anul Nou cu-al său alai,

Primiţi-l deci cu sufletul cucernic

Şi-n casa voastră, ca-ntr-un colţ de rai,

Eu vă doresc să fie El Shadai,

Cel ce e Dumnezeu atotputernic!

 

Simion Felix Marțian

„Dumnezeu S-a uitat la tot ce făcuse şi iată că erau foarte bune.” (Geneza 1:31a)

Prin Logos toate s-au înfăptuit,
Creaţia întreagă-i o minune
Iar când lucrarea,Doamne, ai isprăvit
Spre tot ce ai făcut Tu ai privit
Şi ai văzut că toate-s foarte bune.

Eram cotat ca „foarte bun”şi eu
Fiind administrator pe planetă,
Purtam în mine chip de Dumnezeu
Dar m-a îngenuncheat păcatul greu
Şi mi-a mânjit această etichetă.

A trebuit să fie un Calvar
Marcând a veşniciilor răscruce,
Şi Fiul Tău, aducător de har,
Să-mi curăţească eticheta iar
Murind pentru păcatul meu pe cruce.

Acum, cu tot ce am dumnezeiesc,
Cu tot ce regăsesc curat în mine
Vreau să fac lucruri bune şi doresc
Să pot, la fel ca Tine, când privesc
La ce-am făcut, să spun că-i foarte bine.

Aş vrea să îmi dispară din auz
Păcatul vechi, tot zornăindu-şi lanţul,
Făcându-mă adeseori confuz,
Şi n-aş mai vrea ca iarăşi să mă scuz
Când, la sfârşit de an, îmi fac bilanţul.

Căci eu privesc la anul ce-a trecut
Şi caut cu-ndârjire numai bine,
Dar din ce văd prin ceea ce-am făcut
Nu-s impresionat în mod plăcut
Şi nu te mulţumeşte nici pe Tine.

Însă ştiind că eşti îndurător,
Pentru iertare eu te rog fierbinte
Şi pentru har în anul viitor,
Pentru ca la bilanţul următor
Să fii de mine mulţumit, Părinte.

Simion Felix Marțian

Îmi pătrunde iarna-n ochi, în gând și-n oase
Și-mi îngheață-n fașă muguri de elan,
Căci, purtând povara finelui de an,
Duce zile multe, grele, cu angoase.
 
Din gâtlej de gheață șuieră sinistru
Ca o știre nouă de telejurnal,
Împingând în scenă actul…  muzical
Într-o croncănire de ciudat registru.
 
Dar arunc privirea peste gardul zilei
Și zăresc aproape noul an, ca dar,
Fără adnotații scrise-n calendar
Și-având moliciunea caldă a argilei.
 
Zilele și viața pot fi modelate,
Pot fi colorate vesel și apoi,
Puse în lumina ce-o purtăm în noi,
Să vedem că pot fi binecuvântate.
 
Acum iarna-mi pare zbor în armonie
De beteală albă și de clopoței,
Și-mbrăcat în albul din argintul ei
Simt plesnind bobocii calzi de bucurie.
 
Doamne, un miracol mă înaripează,
Și-l trăiesc în arta de a modela,
Vreau să-mi fac viața după voia Ta,
Cu uimirea vie: cel creat… creează!
 
Simion Felix Marțian

Decembrie ninge vârtos
Din norii ce scutură perne,
Iar puful în tihnă se-aşterne
În plapuma grea de pe jos.

Superbul decor hibernal
Dublat e de alte decoruri,
Şi oamenii-şi intră în roluri
Pe scena cu-aspect triumfal.

E jocul de-a „omul cel bun”
Ce-şi caută-n el dăruirea,
Şi-n asta găsind împlinirea
Dă daruri în prag de Crăciun.

E bine să dăm, să primim,
Dar nu doar când bradul se-aprinde
Şi nu doar în zvon de colinde,
Ci zilnic să dăm, să iubim.

Aşa ne învaţă Acel
Ce poartă cu Sine dreptarul,
Acel ce El Însuşi e darul
Primit de la Tatăl din cer.

Căci scris e „un Fiu ni S-a dat”
Şi-n El ni s-a dat mântuire
Şi cerul întreg moştenire,
Ce dar, ce cadou minunat!

Decembrie ninge din nou
Cu daruri şi fulgi de zăpadă,
Dar câţi oameni au ochi să vadă
La iesle… Divinul cadou.

Simion Felix Marţian

Părea că timpu-n cursu-i linear
S-a îndoit, vrând parcă să se rupă,
Când Te-ai născut Tu, bornă de hotar,
Ca să împarţi, în funcţie de Har,
Istoria în „înainte de…”şi „după…”

Era-mplinirea vremii, timp marcat
Să-nceapă planul sfânt de mântuire;
Când Te-ai născut Tu, când Te-ai întrupat,
Zăgazul cerului s-a-ndepărtat
Şi-a inundat pământul cu iubire.

Când Te-ai născut Tu, oştile cereşti
Cântau în cor, unindu-se-ntre ele,
Păstorii erau slujitori domneşti,
Iar staulele case-mpărăteşti
Şi-n Betleem erau mai multe stele.

Totul s-a petrecut cum era scris
Şi totul s-a-mplinit în Pruncul Rege
Venit să spună urii: interzis!
Când Te-ai născut Tu s-a-mplinit un vis,
Căci Tu ai transformat iubirea-n lege.

Te-ai coborât Tu, Fiu de Dumnezeu,
Ca drumul Tău prin lume să Te poarte
Şi pe la uşa sufletului meu;
Când Te-ai născut Tu, m-am născut şi eu,
Căci fără Tine-aş fi trăit.. în moarte!

Simion Felix Marțian