Categorie: Meditații

Isus se îndrepta spre  Ierusalim prin arșița care pârjolea Galileea. Și Samaria. Era însoțit de ucenici, dar și de mulțimile uimite de lucrările Sale. Sau doar curioase.

 Când se apropiau de unul dintre satele înșirate de-a lungul drumului prăfuit, au fost întâmpinați de zece oameni. Un grup pestriț, având în vedere că erau iudei și samariteni. Dacă ar fi purtat aceste etichete , s-ar fi dovedit inconciliabili. Dar ei purtau altă etichetă, care-i apropia: erau leproși.

  Aceeași boală, același stigmat, aceeași respingere. Dar și aceeași dorință, exprimată unanim: „Isuse, Învățătorule, ai milă de noi!” (Luca, 17:13) Auziseră de Isus și de minunile Sale. În Nain, nu departe de ei, înviase pe fiul unei văduve.

Salvarea era în fața lor.

  Isus a fost mișcat de durerea lor, de dorința lor fierbinte. Și le-a răspuns. Dar, în mod surprinzător, nu a acționat în mod direct ca în alte situații, ci i-a trimis să se înfățișeze preoților, conform regulilor cunoscute. (Levitic, 13:2)

  Cu siguranță se așteptau la altceva, dar n-aveau alternativă. S-au supus, plecând acolo unde au fost trimiși. Minunea s-a petrecut pe drum. Rănile au început să dispară și în scurt timp… nici urmă de lepră. Ce trebuie să fi simțit? Pe lângă boala lor incurabilă, o moarte lentă, mai era și respingerea. Neacceptarea în comunitate.

Și, deodată, nimic din toate astea. Oameni noi!

  Încotro, de-acum? Spre cetățile în care nu avuseseră intrare, să trăiască o viață care le-a fost refuzată. Se explică euforia lor. Și avântul. Dar, pentru toate astea, nici urmă de recunoștință?

  Doar unul, un samaritean, s-a întors să facă ceea ce trebuia făcut. Să-și arate recunoștința, mulțumind. „Dar ceilalți nouă unde sunt?” a întrebat Învățătorul. Și întrebarea Lui a rămas fără răspuns.

  Zece oameni au fost vindecați de o boală îngrozitoare. Dar numai unul a fost și mântuit. „Scoală-te și pleacă; credința ta te-a mântuit.”( Luca, 17:19) Și aceasta pentru un „mulțumesc” la vremea potrivită. Căci este scris: „Cine aduce mulțumiri ca jertfă, acela Mă proslăvește, și celui ce veghează asupra căii lui, aceluia îi voi arăta mântuirea lui Dumnezeu.” (Psalmii, 50:23)

Simion Felix Marțian

Erau pescari din tată în fiu, aşa cum erau cei mai mulţi dintre cei ce locuiau pe malul lacului. Al Ghenezaretului. Crescuseră în bătaia vântului şi în miros de peşte. Din pescuit îşi câştigau existenţa. Se obişnuiseră cu furtunile de pe întinsul lacului, dar şi cu gustul amar al eşecului. Atunci când se întoceau cu bărcile goale.

  Aşa se întâmplase şi de data asta. Avuseseră o noapte grea, dar, mai ales, infructuoasă. De zbatere zadarnică. Şi acum Învăţătorul, care se afla cu ei în barcă, îi spune lui Petru: ,,Depărteaz-o la adânc şi aruncaţi-vă mrejele pentru pescuire.” (Luca 5: 4)

  ,,Învăţătorule, toată noaptea ne-am trudit şi n-am prins nimic;” (Luca 5:5) a răspuns Petru. Şi ar fi putut continua: ,,Tu eşti Învăţătorul, dar eu sunt pescar profesionist, cu vechi state de serviciu în branşă. Acesta e domeniul meu, experienţa mea. Crezi că nu ştiu ce fac?”

  Dar răspunsul lui a continuat, totuşi: ,,…la cuvântul Tău voi arunca mrejele.” O fi gândit: ,,Hai s-o fac şi pe asta.” Dar ceea ce s-a întâmplat  i-a uluit în aşa măsură, că i-a cuprins spaima. Din mrejele gata-gata să se rupă, au umplut bărcile.

  Sonarul lui Dumnezeu detectează peştii oriunde s-ar afla, şi dacă nu sunt, îi pune El acolo. Ascultarea lui Petru de Isus i-a adus şi peşte , dar şi o hotărâre fermă. Aceea de a-L urma pe Cel care-l chemase să fie pescar de oameni.

  Ne încredem atât de mult în resursele noastre, în experienţa personală, încât uităm adesea că Dumnezeu are soluţii pentru orice problemă. Sau, în atotputernicia Sa, elimină problema.

  Ne facem planuri pe care le urmăm, planificându-ne şi rezultatele. Şi dacă suferim dezamăgiri, e pentru că în planurile noastre nu L-am inclus pe Dumnezeu. Voia Lui.

  În orice ar consta ,,pescuirea” noastră, pentru rezultate remarcabile să mergem la ..pescuit” cu Dumnezeu.

Simion Felix Marţian

Se numea Iona și era fiul lui Amitai. Era omul lui Dumnezeu. Tocmai de aceea șochează neascultarea lui. Răzvrătirea a dat lăstari în inima omului încă de la începuturi, și neascultarea a făcut casă bună cu poporul ales, în multe perioade din istoria sa zbuciumată. Dar Iona era în „organigrama” cerului. Era mesagerul lui Dumnezeu.

Stăpânul a hotărât să mai ofere o șansă unei cetăți care se afla pe calea pierzării. Ninive, cetatea cea mare. O somație în acest sens ar fi fost îndeajuns, a decretat Cel Atotputernic. Prin cine să-i avertizeze? Prin Iona, bineînțeles. O sarcină trasată ar fi trebuit să rezolve lucrurile.

Aici apare neprevăzutul: Iona o ia în direcția opusă. El, mesagerul? Precum se vede. N-a invocat nici busolă defectă, nici „gipies” virusat, ci a fugit pur și simplu de fața Domnului. Și-a abandonat misiunea.

Dar Dumnezeu avea nevoie de el, de aportul lui. Și intervine. Ce-a urmat? Furtuna. Aruncarea în mare. Singurătatea în mijlocul valurilor. Și… peștele salvator.

Salvare venită, însă, după trei zile de beznă. De groază. De strigăte disperate.
Când Dumnezeu a considerat că lecția a fost însușită, Iona a ajuns la țărm. Acum mergi, Iona? Da, Doamne!

A rămas, oare, Iona un caz izolat în istorie? Nicidecum. Iona s-a multiplicat în mijlocul nostru. Oare n-am înțeles trimiterea lui Dumnezeu? Oare nu știm că trebuie să ducem mesajul salvator la cei aflați pe cala pierzării? Oare n-am învățat nimic din „corecția” lui Iona? Oare… ? Oare… ?

Dumnezeu nu se lasă fără mărturie. Putem să ne îndeplinim misiunea bucuroși, fără cârtire, sau s-o amânăm. Pentru un aperitiv. Nu amărui, ci amar de-a dreptul. Și întunecat. Iona așa a procedat și nu cred că i-a lăsat un gust plăcut.

E de preferat atitudinea lui Isaia: „Iată-mă, trimite-mă!” Cu răsplătiri pe măsură.
Să stăm, așadar, la dispoziția lui Dumnezeu, îndeplinindu-ne misiunea. Ducând lumină spre salvarea semenilor. Amin!

Simion Felix Marțian

Despre „conștiință” se vorbește frecvent, folosind termenul cu sensul cunoscut, fără a medita însă asupra înțelesului profund, a dimensiunii sale spirituale, divine. În acest sens, definirea din dicționare a termenului nu ne este de prea mare ajutor. Mai degrabă citatele din operele unor gânditori dedicați, alături, desigur, de Cartea Cărților, Biblia.

Să ne amintim, deci, câteva aforisme cunoscute, pe această temă.
– George Bancroft (1800-1891), istoric și om de stat american, afirma: „ Conştiinţa este oglinda sufletelor noastre, care înfăţişează greşelile din vieţile noastre în forma lor completă.” Sugestiv.
– Vincent van Gogh (1853-1893), pictor impresionist olandez, ne-a lăsat scris: „Conştiinţa este busola omului.” Edificator.
– Immanuel Kant (1724-1804), filosof german, era de părere că: „Tribunalul acesta pe care omul îl simte în el este conştiinţa.”
– Sf Cadoc (sec VI), întemeietorul Mănăstirii Llancarfan-Țara Galilor, se exprima convingător: „Conştiinţa este ochiul lui Dumnezeu în sufletele noastre.”

Biblia vorbește în multe locuri despre conștiință (cuget), despre mustrarea ei, despre curățirea și păstrarea ei curată, dar cel mai bine ne edificăm asupra naturii ei divine din Epistola lui Pavel adresată credincioșilor din Roma. Încă din primul capitol el scrie: „Fiindcă ce se poate cunoaşte despre Dumnezeu le este descoperit în ei, căci le-a fost arătat de Dumnezeu.” (Rom 1:19) Iar în capitolul doi afirmă: „…și ei dovedesc că lucrarea Legii este scrisă în inimile lor; fiindcă despre lucrarea aceasta mărturisește cugetul lor și gândurile lor, care sau se învinovățesc sau se dezvinovățesc între ele.”(v 15)

Așa cum știm, omenirea a trăit multe veacuri în întunericul necunoașterii de cele sfinte, Dumnezeu făcându-Se cunoscut, pentru o vreme, doar poporului ales. Și totuși oamenii, spre deosebire de oricare alte viețuitoare, au știut să discearnă între bine și rău. Aceasta este scânteia divină pe care a pus-o Dumnezeu în om, și pe care o numim conștiință.

Știind lucrul acesta, se naște inevitabil întrebarea: De ce, totuși, omul păcătuiește, alegând să facă răul, deși este avertizat de conștiință? Pentru a formula un răspuns am putea recurge la imagini din tehnologia modernă. La fel ca un aparat din zilele noastre, conștiința este dotată cu un sistem de reglare a sensibilității. Omul, înclinat spre rău, schimbă „setările din fabricație” ale conștiinței, reducându-i sensibilitatea.

Acționând asupra pârghiilor numite „justificări”, omul reduce sensibilitatea conștiinței, devenind tot mai permisiv cu propriile-i fapte fără a primi semnale de alarmă. Este cunoscut faptul că în timp ce un om are insomnii în urma unei discuții în contradictoriu, în care și-a rănit verbal interlocutorul, un altul doarme liniștit chiar dacă l-a pălmuit. Aici s-a umblat la setări.

Reducerea treptată a sensibilității duce la adormirea ei. La anihilare. Și astfel se nasc oamenii monștri pentru care nimic nu mai este rău. Adică păcat. Înțelegând toate acestea, nu ne rămâne decât să ne rugăm: Doamne, lasă Duhul Tău în control total asupra conștiinței mele, să primesc semnale de avertizare asupra răului potențial, făcând sub călăuzirea Ta doar binele!

Cât despre setări, să rămânem la cele inițiale. Cele divine.

Simion Felix Marțian

Cetatea galileeană Nain, însemnând „fericire”, părea privilegiată din punct de vedere al cadrului natural. Cuibărită confortabil la poalele Micului Hermon, se afla la cumpăna apelor dintre Marea Mediterană și Marea Moartă, beneficiind și de „vedere” nordică spre Tabor. Dar viața nu ține cont de astfel de privilegii, ducând în curgerea ei buturugile dureroase ale dramelor cu care oamenii se confruntă.

Mai putea, oare, să vadă frumusețea peisajului o mamă cu ochii înlăcrimați? O văduvă care-și ducea la cimitir unicul fiu? Nici măcar un observator neutru, un turist ocazional, nu ar mai fi răpit de priveliște, când tabloul este dominat de un cortegiu funerar, așa cum ni-l descrie evanghelistul Luca. Un cortegiu înfășurat în durere, ieșind din Nain și îndreptându-se spre cimitir.

Din sens opus, înspre acest cortegiu al morții venea un altul. Cel al Vieții. Era Isus, însoțit de ucenici și de „norod mult”. Întâmplător? Nicidecum. Dumnezeu nu lasă lucrurile la întâmplare.

„Nu plânge!”, i s-a adresat Isus mamei șfâșiate de durere. Apoi spre raclă: „Tinerelule, scoală-te, îți spun!”. A vorbit puțin. Dar a făcut mult. Enorm. Unui tânăr i-a fost redată viața. Sau el a fost redat vieții? Important este că a revenit lângă mama lui. Lângă cea care plângea după el.

Există în armată un ordin: „La loc comanda!”. Se folosește atunci când startul a fost luat greșit. Se revine la start pentru a porni corect. Într-o direcție bună.

Între Nain și cimitirul cetății a fost un restart miraculos și crucial. De câte astfel de restartări nu este nevoie, oare, în viața spirituală? Pentru câți morți spiritual, îndreptându-se spre o „groapă” veșnică, nu plâng cei apropiați? Miracolele se petrec în prezența lui Isus. Atunci, acum și-n veci!

Vorbesc din experiență, ca fost „ocupant” al raclei în drum spre cimitir. Mort spiritual. Dar lacrimile mamei mele au fost la fel de vizibile pentru Isus ca cele ale femeii îndurerate din Nain. Și miracolul s-a produs. Trăiesc! Pentru veșnicie.

Nu încetați să vă rugați pentru cei „morți”. Cu lacrimi. Isus vede lacrimile și răspunde. Cu un restart. Unul vital.

Simion Felix Marțian

Văzul este simțul cu ajutorul căruia percepem imagini. Dar asta nu înseamnă că suportăm cu stoicism asaltul imaginilor asupra ochilor, ferestrele sufletului. Nicidecum, căci avem posibilitatea să căutăm imagini, să le triem, având preferințe.

Dorim adesea să vedem anumite imagini, și atunci când între noi și ele se interpun obstacole, fie le înlăturăm, fie ne schimbăm poziția. La stânga sau la dreapta. În față sau în spate. În jos sau… în sus. Da, să ne înălțăm.

Pentru lărgirea perspectivei este nevoie de puncte de observare aflate la înălțime. Cum ar fi balcoanele sălilor de spectacol, sau terasele unor turnuri din orașe cu potențial turistic. Iar în mijlocul naturii avem puncte de belvedere, de unde ne săturăm privirea cu imaginile căutate.

Într-o astfel de situație era Zacheu, vameșul despre care ne scrie evanghelistul Luca. Isus din Nazaret intrase în cetatea lor, în strălucitorul Ierihon. Și nu doar că se vorbea mult despre minunile pe care Învățătorul le făcuse în diferite locuri, dar chiar la intrarea în cetate i-a dat vedere fiului lui Timeu, un orb din naștere. Concetățeanul lor. Și Zacheu dorea să-L vadă.

Nu era doar curiozitate. Aceasta poate fi satisfăcută sau anihilată. Era mai mult, în cazul său. Trebuia să-L vadă! Iar cei din jurul lui constituiau obstacole. Cu cât ești mai mic, obstacolele sunt mai numeroase. Dar soluții există. Perspectiva lui s-a lărgit dintr-un pom. Și a văzut. Sau, mai degrabă, L-a văzut. Rezultatul? Mântuirea a intrat în casa lui.

Dacă nu-L vezi din locul în care ești, sau ai o imagine deformată, schimbă-ți poziția. Chiar dacă le vei părea caraghios celor din jur. Celor care, de fapt, te-au împiedicat să vezi. Dacă e nevoie să te înalți pentru asta, fă-o. Dacă soluția s-a dovedit potrivită în cazul lui Zacheu, fii sigur că nu și-a pierdut valabilitatea. Este învățătura Bibliei.

Așadar, poți să te înalți pentru a vedea. Pentru a te apropia de Isus. Dar, oare, de câte ori o facem cu motivație greșită, amăgindu-ne că vrem să vedem, când, de fapt, dorim să fim văzuți. Să ieșim în evidență.

Temă de meditație: ne cățărăm pentru a vedea sau pentru a fi remarcați?

Simion Felix Marțian

Da, a fost și risipitor. Și încă rău. Dar mai întâi s-a emancipat. Adică a ieșit de sub autoritatea tatălui. Cât despre „porcărie”, nu este vorba de fapta lui. N-aș îndrăzni să vorbesc astfel. Pe aceasta aș numi-o mai degrabă nechibzuință. „Porcăria” este punctul final al drumului său descendent. Fundul avenului prăbușirii sale.

Crescuse mare și moșia părintească nu-l mai încăpea. Vatra care-l crescuse îi oferise toate cele necesare pentru un trai fără griji, asigurându-l și pentru viitor. Dar pentru că lumea continua și dincolo de linia orizontului, trebuia neapărat să o cunoască. Și-apoi, veneau dintr-acolo niște semnale atât de incitante! Ce muzică! Și ce lumini multicolore! Acolo trebuie să fie lumea veseliei continue.

„Ce știi tu, tată? Tu crezi că „muzică” e ceea ce cântați voi în biserică? Sau că „bucuria” e ceea ce simțiți voi când vă ridicați de pe genunchi? Ești depășit, și tu și obiceiurile tale! Adevărata viață e alta, și eu vreau să mi-o trăiesc. Dă-mi cardul, că plec!”

Răscolitoare dramă. Să-i dai cardul, ca un bilet spre eșafod. Pentru că i se cuvine legal. Și asta în timp ce inima-ți urlă de durere: Nu pleca, fiule! Ai o prăpastie în fața ta.
S-a dus, „înarmat” cu bani și naivitate. A mușcat cu lăcomie din tot ce-i oferea lumea, deși învățase de la tatăl său că sunt otrăvitoare. Dar otrava tentației este înveșmântată frumos.

A crezut cu sinceritate în prietenia celor care se înfruptau din avutul său. Halucinat, oferea simțurilor senzații noi, nebănuite, în timp ce cardul se golea. Ireversibil. Și drumul lui cobora. Cobora amețitor. Până la porcărie.

”Unde am ajuns? Unde sunt cei care m-au însoțit până aici, cei care se arătau atât de bucuroși că am devenit unul „de-al lor”. Cei cu care râdeam de cei ca tata și de „născocirile” lor. Cei care m-au învățat să mă bucur de „adevărata viață”. Cumplită dezamăgire! Și dacă ar fi doar gustul amar care vine din străfundul ființei mele mizerabile. Parcă și întunericul vine din interiorul meu. Și frigul. Și greața. Și…

Of, bine că l-am găsit pe omul acesta să-mi ofere ceva de lucru. La porci!? Cred că o face intenționat, știind că neamul meu nu se atinge de porci. Că sunt animale necurate. Batjocură? Umilire? Dar ce mai contează, pe lângă câte am făcut.”

A îndurat și această batjocură, pentru o bucată de pâine. Pe care nu o primea. Ajunsese în punctual cel mai de jos al decăderii sale. În porcăria suferinței. Și-a umilinței. Dar și a revelației.

În bezna, în frigul, în noroiul înconjurător a revăzut în minte imaginea fermei de acasă. Fără muzica și fastul sălilor de bal. Dar și fără otrava tentațiilor. Ci cu tihnă și bucurie sinceră. Și dragoste neprefăcută.

„Și-a venit în fire.” A fost șansa lui de a regăsi drumul de întoarcere. De a fi primit din nou acasă. Acolo de unde a plecat. Dar cu cicatrice adânci.
Se putea fără toate astea?

Simion Felix Marțian

Părăsise Ierusalimul în fruntea suitei sale, și carul îl legăna agale în arșița amiezii, coborând spre Gaza. Era om cu vază la curtea împărătesei Candace a etiopienilor, mai mare peste vistieriile acesteia. Ministru de finanțe, vasăzică. Cunoscându-L pe Dumnezeu prin diaspora evreiască, nu putea pierde prilejul de a veni la Ierusalim să se închine la Templu.

Dorind să se apropie mai mult de Dumnezeu, și-a propus s-o facă citind scrierile sacre, spre o cunoaștere mai profundă. În vederea aceasta și-a cumpărat de la Ierusalim, printre altele, sulul cărții prorocului Isaia.

S-a adâncit însetat în citirea cărții, ignorând total atât zgomotul copitelor cât și norul de praf care-l învăluia.Voia să-L vadă pe Dumnezeu în ceea ce citea, dar totul îi părea codificat. Oare se ascunde Dumnezeu? Oare Își ține tainele ferecate cu vreun cifru secret?

Nu, etiopianule. Dumnezeu nu face rebus. Tot ceea ce e scris e menit să aducă lumină, nu să ne bage-n ceață. Dacă dorința ta de cunoaștere este sinceră, vei primi lumină, pentru că este scris: „Dacă-L vei căuta, se va lăsa găsit de tine…”(1 Cronici, 28:9)

Dorința lui de cunoaștere i-a fost satisfăcută, un înger al lui Dumnezeu trimițându-l pe Filip să rezolve problema. Conta, oare, faptul că Filip nu era prin apropiere? Nicidecum. A sosit în timp util, și l-a lămurit pe etiopian asupra confuziilor sale.

Așa lucrează Dumnezeu. Totul devine atât de limpede dacă cerem lumină de la El. Dacă dorința este sinceră. Și a famenului etiopian a fost. Iar Dumnezeul pe care-L cunoscuse doar din zvonuri, a devenit, deodată, atât de real, încât nu mai era surprins de nimic. Nici măcar de faptul că lângă el avea loc o teleportare. Ceva inexplicabil.

Da, Filip a fost răpit de Duhul Domnului după ce l-a botezat pe famen, iar acesta nici măcar nu era uimit. Ci, scrie Luca, „își vedea de drum, plin de bucurie”. (Fapte, 8:39)

Este Cuvântul lui Dumnezeu un hățiș întunecos de mistere? Nicidecum, căci psalmistul scrie: „Cuvântul Tău este o candelă pentru picioarele mele și o lumină pe cărarea mea”. ( Psalmii, 119:105). Biblia nu este o culegere de șarade așteptând dezlegători cu interpretări fanteziste. Cum, de altfel, mai vedem prin jurul nostru.

De cuvinte încrucișate se ocupă oamenii. Dumnezeu nu face rebus.

Simion Felix Marțian

Te-ai impus, Pavele, în coștiința posterității, și ca scriitor. Nu neapărat în topul celor mai prolifici, dar cu siguranță poți fi menționat printre cei mai eficienți. Asta în ceea ce privește influența scrierilor tale asupra umanității. Ca scriitor, deci, cunoscător al procedeelor artistice, nu mă vei condamna pentru acest… interviu.
Așadar, cine ești? Te rog să te prezinți.

„ Eu sunt iudeu, născut în Tarsul Ciliciei, (…) am învăţat la picioarele lui Gamaliel să cunosc cu de-amănuntul Legea părinţilor noştri şi am fost tot atât de plin de râvnă pentru Dumnezeu, cum sunteţi şi voi toţi azi.” (Faptele apostolilor, 22:3)

Scrierile tale ni te fac cunoscut ca un bărbat nu doar inteligent, dar și foarte educat. Te-ai dovedit un bun cunoscător al Legii, și nu e de mirare, cu profesori ca Gamaliel. Cunoștințele tale vaste transpar din scrierile tale. Dar, spune-ne, te rog, cărei partide a iudaismului aparții?

„…Eu sunt fariseu, fiu de fariseu.” ( Faptele apostolilor, 23: 6 ) „…Am trăit ca fariseu, după cea mai îngustă partidă a religiei noastre.” (Fapte, 26: 5 )

Fariseii erau, e drept, cei mai înfocați apărători ai credinței strămoșești, căutând să se asigure că atât Legea lui Moise, cât și tradiția orală vor fi transmise mai departe neștirbite. Știm, însă, că erau exponenți ai fariseismului care nu trăiau ceea ce predicau și pe care Învățătorul din Galileea i-a apostrofat în repetate rânduri cu: „Vai de voi!” Nu ești din categoria asta, dar asemeni tuturor fariseilor ai căzut într-o capcană. Dar, mai întâi: ce crezi despre scrierile sacre?

„Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu și de folos ca să învețe, să mustre, să îndrepte, să dea înțelepciune în neprihănire…” ( 2 Timotei, 3: 16)

Ai dreptate, Pavele, dar să revenim asupra capcanei despre care vorbeam. Dumnezeu a dictat Scriptura, așa cum spuneai, dar nu i-a pus punctul final. Aceasta nu ai reușit să înțelegi. Atunci.
Căci Dumnezeu mai avea de scris, și unul dintre scriitorii pe care-i avea în vedere erai tu. Autor și personaj central al unor scrieri. Pentru că sub ochii contemporanilor tăi se împlineau profețiile. Cele privitoare la Mesia. Și Acesta era tocmai Galileanul. Cei care au înțeles L-au urmat, dar fariseii, considerându-i călcători de lege s-au ridicat împotriva lor. Așa a început vânătoarea de „sectanți”, căreia i te-ai alăturat. Cu zel sincer, dar înșelat profund. Ce ai făcut, de fapt?

„Am prigonit până la moarte această Cale, am legat și am pus în temniță bărbați și femei.” (Fapte, 22: 4)

Ai început o luptă aprigă, alături de marele preot și soborul bătrânilor. În ce a constat colaborarea ta cu ei?

„Am luat scrisori de la ei către frații din Damasc, unde m-am dus să aduc legați la Ieruslim pe cei ce se aflau acolo, ca să fie pedepsiți.” (Fapte, 22: 5)

Nu a fost singurul tău drum de acest fel, dar a fost drumul schimbării tale. A întâlnirii cu Cel pe care-L prigoneai. Cum s-au petrecut lucrurile?

„Când eram pe drum și mă apropiam de Damasc, deodată, pe la amiază, a strălucit împrejurul meu o mare lumină din cer.” (Fapte, 22: 6)

Ai căzut la pământ, din câte înțeleg, iar colbul de pe drumul Damascului nu-ți mai era doar în sandale. Ce-ai auzit?

„Pentru ce mă prigonești?” (Fapte, 22:7)

Era firesc să fii atât nedumerit, cât și speriat. Și să întrebi cine-ți vorbește. Ce ți-a răspuns?

„Eu sunt Isus din Nazaret, pe care-L prigonești tu.” (Fapte, 22:8)

Uluitoare experiență, Pavele. Și asta a dus la schimbarea ta radicală, devenind, din vânător de „sectanți”, unul de-al lor. Pentru că întâlnirea cu Nazarineanul te-a făcut să înțelegi că cei pe care-i persecutai erau de fapt adevărații închinători. În duh și-n adevăr. Ce-ai putea să ne spui despre viața ta de după această întâlnire crucială?

„M-am luptat lupta cea bună, mi-am isprăvit alergarea, am păzit credința.” (2 Timotei, 4: 7)

Pavele, experiența ta ar putea să folosească multora, și astăzi. Pentru că încă sunt printre noi mulți farisei care, în numele unei tradiții și a unei „slove care ucide”, vânează „sectanți”. Ce-ai putea să le spui?

„Vă rog să călcați pe urmele mele.” ( 1 Corinteni, 4: 16)

Mulțumesc, Pavele. În încheiere, mi-ar plăcea să aud de la tine o urare, de genul: Să ne vedem în cer! Poți s-o formulezi și altfel.

„Vom fi răpiți toți împreună cu ei în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh; și astfel vom fi totdeauna cu Domnul.” ( 1 Tesaloniceni, 4: 17)

Amin.

Simion Felix Marțian

Nu era la prima sa experiență în detenție. Chiar și în Roma a mai existat anterior un astfel de episod. Iar înainte de a ajunge la Roma, a cunoscut închisorile din Filipi și Cezareea. Aceste episoade dureroase, dar și multe altele, au marcat drumul de vestitor al Evangheliei pentru apostolul Pavel. Dar îi dădeau o aură luminoasă de învingător.

  Se apropia de sfârșitul „alergării” cum el însuși se exprima, și din închisoarea Romei scria ultima sa scrisoare, care era adresăta lui Timotei, copilul său spiritul. În ea își exprima durerea că nu-i mai avea alături pe foștii tovarăși de slujire, și îl chema pe Timotei pe la el.

  Vizita unui om la care ținea mult ar fi adus o mare bucurie, la aceasta adăugându-se și faptul că putea să-i mai aducă unele lucruri de care avea nevoie. Și chiar i-a scris în privința asta.

  Încă nu apăruseră în Europa nici arahidele, nici ciocolata, dar cu siguranță erau alte bunătăți. Însă Pavel nu i-a scris prietenului să că ar dori așa ceva. Dar pentru că era frig, se apropia iarna, îi trebuia ceva să se încălzească: mantaua și cărțile. Căldură pentru trup și pentru suflet. „Când vei veni, adu-mi mantaua pe care am lăsat-o în Troa, la Carp, şi cărţile, mai ales pe cele de piele. ” (2 Timotei 4:13)

  Cererea lui privitoare la cărți ar putea să surprindă, chiar dacă cititul înseamnă cunoaștere. Pentru că pe Pavel îl caracteriza cunoașterea, deci n-ar mai fi avut nevoie de asta. Studiase teologia la Ierusalim, iar Evanghelia o primise pe cale divină de la Cristos.

  Lectura mai poate să întărească credința, dar la Pavel nu mai era nevoie, după experiențele miraculoase avute. Convertirea lui, petrecută pe drumul Damascului, a fost un miracol, dar a avut parte de atâtea altele, unele fiind făcute de Dumnezeu prin mâinile lui.

  Cititul i-ar fi îmbogățit cultura generală, dar Pavel nici de aceasta nu mai avea nevoie. A dovedit în Areopagul atenian că le cunoaște grecilor scrierile, dându-le citate din scriitorii lor. Așadar, avea o cultură vastă.

  Să-și alunge plictiseala, oare? Nicidecum! Detenția sa din Filipi ne arată că Pavel nu se plictisea niciodată, în închisoare rugându-se și înălțând cântări de laudă lui Dumnezeu. Și privind minunile Sale.

 Chiar dacă cererea lui pare neîntemeiată, ea se justifică. Poate nu mai avea ce să învețe, dar Pavel cunoștea puterea de îmbărbătare și de mângâiere a celor scrise. Voia să-și simtă cărțile alături, să le vadă lumina.

  De aceea e surprinzător că mulți „credincioși” contemporani disprețuiesc Cartea. Deși nu au nici experiența, nici credința, nici cultura lui Pavel, consideră că nu este nevoie să citească. Se mulțumesc cu o cunoaștere a lui Dumnezeu… „după ureche”. Isuficient.

  Apostolul Pavel ne îndeamnă, printre altele: „Călcaţi pe urmele mele”. Am putea să o facem și în privința cititului? Pentru că cititul înseamnă cunoaștere, iar cunoașterea înseamnă putere. Ca să rămânem în picioare, ancorați în Adevăr.

Așadar, lectură plăcută!

 

Simion Felix Marțian