Omenire, încotro?

 Epopeea călătoriei prin deșert a poporului eliberat din robia egipteană este una cu totul uimitoare. Miracolele îi însoțeau la tot pasul, dar și răbufnirile mâniei lui Dumnezeu, atrasă de atitudinea acestui „popor încăpățânat”. Un astfel de derapaj impardonabil a avut poporul și la muntele Sinai, unde și-a făcut un vițel de aur, sfidându-și Dumnezeul eliberator.

  A fost un moment de cotitură, când Dumnezeu a decis să nu-i mai însoțească, ci să le dea ca însoțitor un înger. Ar fi fost, deci, un ghid ceresc, superior tuturor gipiesurilor actuale, iar călătoria s-ar fi desfășurat în siguranță. Dar Moise știa una și bună: Dumnezeu e Dumnezeu! De aceea a insistat: „Dacă nu mergi Tu însuți cu noi, nu ne lăsa să plecăm de aici.” (Exod, 33:15)

 Dacă au mai făcut un „slalom” prin deșert care a durat patru decenii, a fost tot din vina lor, dar au ajuns la destinație. Și au intrat în posesia a ceea ce li se promisese: Canaanul! Și asta, pentru că Dumnezeu a fost cu ei.

  Asistăm azi la o confuzie generalizată, într-o lume total debusolată. Completamente lipsită de țintă. Și asta pentru că Dumnezeu a fost îndepărtat de la cârmă. A fost exclus din viața de zi cu zi, îngăduindu-I-se, ca un ultim refugiu, Biserica. Dar și acolo, cu cenzura aferentă.

 Nici măcar un înger, pe care Moise îl refuzase, nu mai are loc în fruntea popoarelor. Nimic ceresc. Acum avem pentru călăuzire analiști și influenceri. Consilieri și (de)formatori de opinie. Toți „experți” în a-L uzurpa pe Dumnezeu de la cârmă. În a pune mâna pe frâie.

 Dumnezeu nu se războiește cu cei care L-au exclus din viața cetății. Nu acum. Ci caută compania celor care încă se mai lasă călăuziți de El. Este acolo unde mai pâlpâie credința. Chiar dacă pentru toți a lăsat un ghid scris. Și o Cale, prin jertfa Fiului Său.

  Putem să traversăm deșertul călăuziți de Dumnezeu, sau să fim înghițiți de… deșertăciunile acestuia. Dar în cel de-al doilea caz nu vom mai vedea Țara promisă. Semnele iminenței sfârșitului sunt tot mai vizibile.

  Poate este nevoie de o schimbare de direcție.

 

Simion Felix Marțian

Temelie pentru veșnicie

„De ce-Mi ziceți: <<Doamne, Doamne!>>, și nu faceți ce spun Eu?”(Luca 6:46)

  Când Isus vorbea mulțimilor despre modul diferit în care doi oameni abordau lucrarea de construcție a unei case, nu ținea un curs de ingineria construcțiilor. Nici nu se adresa unor specialiști. Și totuși vorbea despre lucruri cunoscute.

  Ce om matur, de atunci sau de astăzi, nu știe că o casă trebuie zidită pe o fundație solidă? Pe un teren stabil. Ce om chibzuit (având „temelie” mintală) nu știe că doar temelia asigură stabilitate în calea furtunii? Și totuși…

  Dacă nevoia unei fundații solide este cunoscută,  de ce s-ar renunța la ea? Cel mai adesea din superficialitate. Sau din grabă. Din grandomanie? Posibil, căci resursele pentru zidirea fundației pot fi folosite la ridicarea unui etaj. Sau două. Și, poate, într-un timp mai scurt.

  O astfel de casă ar putea părea mai falnică, dându-i un aer de semeție proprietarului, dar asta doar până în ziua furtunii. Și aceasta nu e probabilă. E sigură, mai devreme sau mai târziu. Așa ne asigură Isus.

  Totul pare atât de simplu, de ușor de înțeles, încât am putea spune: „Pe astea le știam și noi.” Dar lucrurile se schimbă când privim celălalt element al comparației. Cu cine „se aseamănă”? Care este aplicația spirituală?

  Și Isus ne spune „oricine aude aceste  cuvinte ale Mele și le face…” și „oricine aude aceste cuvinte ale Mele și nu le face…” Acum cântărim altfel lucrurile. Da, cu fundația casei lucrurile păreau simple. Dar cu „a face” și „a nu face” ceea ce ne-a învățat Isus…

  O casă poate fi reconstruită după o experiență dureroasă, dar în plan spiritual nu există o a doua șansă. Și acum, când avem atâtea cunoștințe din Cuvânt, este necesar să analizăm cu atenție: constituie ele material de fundație prin ÎMPLINIRE? Căci furtuna este aproape.

  Construim, construim, construim. Dar să nu uităm că zidirile noastre sunt folosite doar ca element de comparație ca să putem înțelege: Există o temelie pentru eternitate și acesta este A FACE ceea ce ne învață Scriptura!

 

Simion Felix Marțian                                                    

Credința și fiii întunericului

Pavel nu era în vacanță în Cipru, nici cu afaceri pe la minele de cupru din insulă. El făcea ceea ce s-a hotărât să facă după întâlnirea cu Isus: vestea Evanghelia. De altfel, nu-și alesese singur nici traseul, nici tovarășul de drum. Aceste detalii au fost stabilite, potrivit relatării lui Luca din Fapte 13, de Duhul Sfânt: „Pe când slujeau Domnului și posteau, Duhul Sfânt a zis: <<Puneți-mi deoparte pe Barnaba și pe Saul, pentru lucrarea la care i-am chemat.>>”(Fapte , 13:2)

  Nu avem amănunte privitoare la rezultatele acestei evanghelizări în „Insula Afroditei”, dar din cele relatate se remarcă două personaje: proconsulul Sergius Paulus și Elima vrăjitorul, un evreu, fiul lui Iosua. Aceștia erau împreună.

  Despre dregător ni se spune că era „un om înțelept”(v 7). Nu ne surprinde, deci, că el „a chemat pe Barnaba și pa Saul și și-a arătat dorința să audă Cuvântul lui Dumnezeu”(v 7), pentru că NICIODATĂ un om înțelept nu a rămas nepăsător față de ceea ce s-a spus sau s-a scris privitor la veșnicie.

  Elima avea, însă, rolul său, fiind în slujba… altcuiva. El a încercat „să abată pe dregător de la credință”(v 8) , împiedicându-l să cunoască adevărul. Intervenția lui Pavel a fost promptă: „Om plin de toată viclenia și de toată răutatea, fiul dracului, vrăjmaș al oricărei neprihăniri, nu mai încetezi tu să strâmbi căile drepte ale Domnului?”(v 10)

  Pedeapsa pentru acești împotrivitori va fi aspră, dar poate fi, ca în cazul lui Elima, imediată. Pentru că mai era nevoie de încă un semn pentru ca Paulus să creadă, acesta a fost pedepsirea vrăjitorului, care a fost lovit „pentru o vreme” cu orbire. „Atunci dregătorul, când a văzut ce se întâmplase, a crezut și a rămas uimit de învățătura Domnului.”(v 12)

  Elima s-a multiplicat  de-a lungul vremii, manifestându-se și astăzi într-o multitudine de contemporani. Cu măști „ideologice” diverse, dar având același scop: împiedicarea vestirii Evangheliei. Și nu este vorba doar de cei care-și apără propriile credințe, departe de Adevăr, ci de toți cei care astăzi se arată deranjați de biserici, de discursuri sau însemne creștine.

 Concluzia este simplă: ca să fii deranjat de lumină, trebuie să fii în slujba… întunericului. Indiferent cum ți-ai numi acțiunile. Sau atitudinea. Doar că atunci când Dumnezeu vrea să-l lumineze pe un Paulus, o face. Chiar dacă pentru asta trebuie să-l lovească pe cel care se împotrivește.

  Căci „Lumina luminează în întuneric, și întunericul n-a biruit-o.” (Ioan, 1:5)

 

Simion Felix Marțian

Când Dumnezeu schimbă macazul

 Îşi alesese o cale şi o urma cu abnegaţie. Nu era dus de curent, ci alimentat cu convingeri proprii, pe care le împletea cu un zel uimitor. Şi totul, credea el, pentru a apăra Legea lui Dumnezeu. Acesta era Saul din Tars, „fariseu după cea mai îngustă partidă a religiei” sale. (Fapte, 26:5)

  Apărător al Legii, deci, considera că noua „sectă”, cea a urmaşilor lui Cristos, trebuie nimicită. Şi s-a străduit să facă asta, cu o râvnă sinceră. Dar nu pentru această parte a vieţii sale, a drumului său, vorbim şi astăzi despre el.

  În partea luminoasă a vieţii sale a predicat Evanghelia lui Cristos, contribuind astfel la mântuirea multor oameni. Iar prin ceea ce a lăsat scris, lucrarea sa a continuat, transformând vieţi spre mântuire din generaţie în generaţie. Lucrarea sa misionară, ca „apostol al neamurilor” este impresionantă.

  În mod firesc, între cele două părţi ale vieţii sale trebuia să existe un punct crucial, o schimbare de direcţie. De macaz. Şi această schimbare s-a produs, aşa cum ne este relatat în capitolul 9 din Fapte, pe drumul Damascului. Mergea spre Siria, cu împuterniciri de la preoţii din Ierusalim, să „vâneze” creştini.

  Dar Dumnezeu hotărîse altceva pentru el. Stăpânul avea nevoie în lucrarea Sa de tot ceea ce pusese în Saul. Şi i-a ieşit înainte. Lumina acestei întâlniri l-a pătruns pe cel ce avea să devină apostolul Pavel, şi viaţa i-a fost schimbată. Spre mântuirea lui şi… A ALTORA!

  Această transformare prin schimbarea direcţiei nu a rămas singulară în istorie. Asupra multor oameni a acţionat Dumnezeu în acelaşi mod, schimbând macazul şi direcţia de mers. Iar aceştia au înţeles că urma să stea la dispoziția lui Dumnezeu, cu recunoştinţă. Cu dăruire.

 Este un har să fim în lumina cunoaşterii de Dumnezeu, când în jurul nostru e întuneric. Este bezna din care unii dintre noi am venit. Este drumul Damascului pe care unii l-am parcurs batjocorind Calea.

  Este un singur mod de a-I mulţumi lui Dumnezeu pentru asta: slujindu-I! Răspândind lumină în numele Său. Făcând ceea ce a făcut Pavel, apostolul care a îndrăznit să spună: „Călcaţi pe urmele mele, întrucât şi eu calc pe urmele lui Cristos.” (1 Corinteni, 11:1)

 

Simion Felix Marţian

Cezare, birul și-atât!

  Când Isus a fost întrebat în legătură cu obligativitatea plătirii birului, încercau de fapt să-I întindă o capcană. Birul se plătea asupritorilor, ori poporul întrezărea în El un eliberator. Un răspuns negativ l-ar fi dus la judecata romanilor, ca instigator la răzvrătire, iar unul pozitiv l-ar fi discreditat în fața poporului.

   „Arătați-Mi un ban!”, au fost cuvintele Mântuitorului. Și după ce au stabilit că slovele și efigia de pe monedă sunt ale cezarului, le-a mai zis: „Dați, dar, cezarului ce este al cezarului, și lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu.”(Luca, 20:25)

  Acest răspuns plin de înțelepciune nu doar că a ocolit capcana, dar a tranșat într-o manieră categorică această problemă. Așadar, este cât se poate de limpede: nu amestecăm lucrurile! Ne achităm de obligațiile sociale, oricum s-ar numi aceste biruri, dar dăm lui Dumnezeu ceea ce este numai al Lui.

  Acest edict pare să fi fost acceptat și aplicat de-a lungul vremii. Dar nu și în contemporaneitate. Cezarul actual, un sistem diabolic și încâlcit, vrea mai mult decât birul. Ne vrea pe noi. Vrea timpul nostru, vrea energia noastră, vrea… închinarea noastră!

  O face indirect, insinuându-se prin șiretlicuri, sau direct, încercând să uzurpe locul lui Dumnezeu prin ideologii smintite. Și ceea ce era foarte clar devine confuz. Sau refuz. Refuzul de a-I da lui Dumnezeu ceea ce este al Lui.

 Cu această problemă se confruntă credinciosul de azi. Și în fața cererii pline de lăcomie a „cezarului” contemporan, e nevoie de o atitudine hotărâtă. De ancorare în adevărul Scripturii. Acolo găsim resursa folosită de Isus în fața ispitei: „Este scris!” Și ce e scris știe și „cezarul”.

  Doamne, dă-ne putere și îndrăzneală pentru o atitudine potrivită cu statutul nostru. Acela de copii ai Tăi. Să putem răspunde cererii: Cezare, ajungă-ți birul! Atât e al tău.

Mulțumirea în procente dureroase

Isus se îndrepta spre  Ierusalim prin arșița care pârjolea Galileea. Și Samaria. Era însoțit de ucenici, dar și de mulțimile uimite de lucrările Sale. Sau doar curioase.

 Când se apropiau de unul dintre satele înșirate de-a lungul drumului prăfuit, au fost întâmpinați de zece oameni. Un grup pestriț, având în vedere că erau iudei și samariteni. Dacă ar fi purtat aceste etichete , s-ar fi dovedit inconciliabili. Dar ei purtau altă etichetă, care-i apropia: erau leproși.

  Aceeași boală, același stigmat, aceeași respingere. Dar și aceeași dorință, exprimată unanim: „Isuse, Învățătorule, ai milă de noi!” (Luca, 17:13) Auziseră de Isus și de minunile Sale. În Nain, nu departe de ei, înviase pe fiul unei văduve.

Salvarea era în fața lor.

  Isus a fost mișcat de durerea lor, de dorința lor fierbinte. Și le-a răspuns. Dar, în mod surprinzător, nu a acționat în mod direct ca în alte situații, ci i-a trimis să se înfățișeze preoților, conform regulilor cunoscute. (Levitic, 13:2)

  Cu siguranță se așteptau la altceva, dar n-aveau alternativă. S-au supus, plecând acolo unde au fost trimiși. Minunea s-a petrecut pe drum. Rănile au început să dispară și în scurt timp… nici urmă de lepră. Ce trebuie să fi simțit? Pe lângă boala lor incurabilă, o moarte lentă, mai era și respingerea. Neacceptarea în comunitate.

Și, deodată, nimic din toate astea. Oameni noi!

  Încotro, de-acum? Spre cetățile în care nu avuseseră intrare, să trăiască o viață care le-a fost refuzată. Se explică euforia lor. Și avântul. Dar, pentru toate astea, nici urmă de recunoștință?

  Doar unul, un samaritean, s-a întors să facă ceea ce trebuia făcut. Să-și arate recunoștința, mulțumind. „Dar ceilalți nouă unde sunt?” a întrebat Învățătorul. Și întrebarea Lui a rămas fără răspuns.

  Zece oameni au fost vindecați de o boală îngrozitoare. Dar numai unul a fost și mântuit. „Scoală-te și pleacă; credința ta te-a mântuit.”( Luca, 17:19) Și aceasta pentru un „mulțumesc” la vremea potrivită. Căci este scris: „Cine aduce mulțumiri ca jertfă, acela Mă proslăvește, și celui ce veghează asupra căii lui, aceluia îi voi arăta mântuirea lui Dumnezeu.” (Psalmii, 50:23)

Simion Felix Marțian

Cu Dumnezeu la pescuit

Erau pescari din tată în fiu, aşa cum erau cei mai mulţi dintre cei ce locuiau pe malul lacului. Al Ghenezaretului. Crescuseră în bătaia vântului şi în miros de peşte. Din pescuit îşi câştigau existenţa. Se obişnuiseră cu furtunile de pe întinsul lacului, dar şi cu gustul amar al eşecului. Atunci când se întoceau cu bărcile goale.

  Aşa se întâmplase şi de data asta. Avuseseră o noapte grea, dar, mai ales, infructuoasă. De zbatere zadarnică. Şi acum Învăţătorul, care se afla cu ei în barcă, îi spune lui Petru: ,,Depărteaz-o la adânc şi aruncaţi-vă mrejele pentru pescuire.” (Luca 5: 4)

  ,,Învăţătorule, toată noaptea ne-am trudit şi n-am prins nimic;” (Luca 5:5) a răspuns Petru. Şi ar fi putut continua: ,,Tu eşti Învăţătorul, dar eu sunt pescar profesionist, cu vechi state de serviciu în branşă. Acesta e domeniul meu, experienţa mea. Crezi că nu ştiu ce fac?”

  Dar răspunsul lui a continuat, totuşi: ,,…la cuvântul Tău voi arunca mrejele.” O fi gândit: ,,Hai s-o fac şi pe asta.” Dar ceea ce s-a întâmplat  i-a uluit în aşa măsură, că i-a cuprins spaima. Din mrejele gata-gata să se rupă, au umplut bărcile.

  Sonarul lui Dumnezeu detectează peştii oriunde s-ar afla, şi dacă nu sunt, îi pune El acolo. Ascultarea lui Petru de Isus i-a adus şi peşte , dar şi o hotărâre fermă. Aceea de a-L urma pe Cel care-l chemase să fie pescar de oameni.

  Ne încredem atât de mult în resursele noastre, în experienţa personală, încât uităm adesea că Dumnezeu are soluţii pentru orice problemă. Sau, în atotputernicia Sa, elimină problema.

  Ne facem planuri pe care le urmăm, planificându-ne şi rezultatele. Şi dacă suferim dezamăgiri, e pentru că în planurile noastre nu L-am inclus pe Dumnezeu. Voia Lui.

  În orice ar consta ,,pescuirea” noastră, pentru rezultate remarcabile să mergem la ..pescuit” cu Dumnezeu.

Simion Felix Marţian

Prorocul Iona și harta maritimă

Se numea Iona și era fiul lui Amitai. Era omul lui Dumnezeu. Tocmai de aceea șochează neascultarea lui. Răzvrătirea a dat lăstari în inima omului încă de la începuturi, și neascultarea a făcut casă bună cu poporul ales, în multe perioade din istoria sa zbuciumată. Dar Iona era în „organigrama” cerului. Era mesagerul lui Dumnezeu.

Stăpânul a hotărât să mai ofere o șansă unei cetăți care se afla pe calea pierzării. Ninive, cetatea cea mare. O somație în acest sens ar fi fost îndeajuns, a decretat Cel Atotputernic. Prin cine să-i avertizeze? Prin Iona, bineînțeles. O sarcină trasată ar fi trebuit să rezolve lucrurile.

Aici apare neprevăzutul: Iona o ia în direcția opusă. El, mesagerul? Precum se vede. N-a invocat nici busolă defectă, nici „gipies” virusat, ci a fugit pur și simplu de fața Domnului. Și-a abandonat misiunea.

Dar Dumnezeu avea nevoie de el, de aportul lui. Și intervine. Ce-a urmat? Furtuna. Aruncarea în mare. Singurătatea în mijlocul valurilor. Și… peștele salvator.

Salvare venită, însă, după trei zile de beznă. De groază. De strigăte disperate.
Când Dumnezeu a considerat că lecția a fost însușită, Iona a ajuns la țărm. Acum mergi, Iona? Da, Doamne!

A rămas, oare, Iona un caz izolat în istorie? Nicidecum. Iona s-a multiplicat în mijlocul nostru. Oare n-am înțeles trimiterea lui Dumnezeu? Oare nu știm că trebuie să ducem mesajul salvator la cei aflați pe cala pierzării? Oare n-am învățat nimic din „corecția” lui Iona? Oare… ? Oare… ?

Dumnezeu nu se lasă fără mărturie. Putem să ne îndeplinim misiunea bucuroși, fără cârtire, sau s-o amânăm. Pentru un aperitiv. Nu amărui, ci amar de-a dreptul. Și întunecat. Iona așa a procedat și nu cred că i-a lăsat un gust plăcut.

E de preferat atitudinea lui Isaia: „Iată-mă, trimite-mă!” Cu răsplătiri pe măsură.
Să stăm, așadar, la dispoziția lui Dumnezeu, îndeplinindu-ne misiunea. Ducând lumină spre salvarea semenilor. Amin!

Simion Felix Marțian

Dimensiunea divină a conștiinței

Despre „conștiință” se vorbește frecvent, folosind termenul cu sensul cunoscut, fără a medita însă asupra înțelesului profund, a dimensiunii sale spirituale, divine. În acest sens, definirea din dicționare a termenului nu ne este de prea mare ajutor. Mai degrabă citatele din operele unor gânditori dedicați, alături, desigur, de Cartea Cărților, Biblia.

Să ne amintim, deci, câteva aforisme cunoscute, pe această temă.
– George Bancroft (1800-1891), istoric și om de stat american, afirma: „ Conştiinţa este oglinda sufletelor noastre, care înfăţişează greşelile din vieţile noastre în forma lor completă.” Sugestiv.
– Vincent van Gogh (1853-1893), pictor impresionist olandez, ne-a lăsat scris: „Conştiinţa este busola omului.” Edificator.
– Immanuel Kant (1724-1804), filosof german, era de părere că: „Tribunalul acesta pe care omul îl simte în el este conştiinţa.”
– Sf Cadoc (sec VI), întemeietorul Mănăstirii Llancarfan-Țara Galilor, se exprima convingător: „Conştiinţa este ochiul lui Dumnezeu în sufletele noastre.”

Biblia vorbește în multe locuri despre conștiință (cuget), despre mustrarea ei, despre curățirea și păstrarea ei curată, dar cel mai bine ne edificăm asupra naturii ei divine din Epistola lui Pavel adresată credincioșilor din Roma. Încă din primul capitol el scrie: „Fiindcă ce se poate cunoaşte despre Dumnezeu le este descoperit în ei, căci le-a fost arătat de Dumnezeu.” (Rom 1:19) Iar în capitolul doi afirmă: „…și ei dovedesc că lucrarea Legii este scrisă în inimile lor; fiindcă despre lucrarea aceasta mărturisește cugetul lor și gândurile lor, care sau se învinovățesc sau se dezvinovățesc între ele.”(v 15)

Așa cum știm, omenirea a trăit multe veacuri în întunericul necunoașterii de cele sfinte, Dumnezeu făcându-Se cunoscut, pentru o vreme, doar poporului ales. Și totuși oamenii, spre deosebire de oricare alte viețuitoare, au știut să discearnă între bine și rău. Aceasta este scânteia divină pe care a pus-o Dumnezeu în om, și pe care o numim conștiință.

Știind lucrul acesta, se naște inevitabil întrebarea: De ce, totuși, omul păcătuiește, alegând să facă răul, deși este avertizat de conștiință? Pentru a formula un răspuns am putea recurge la imagini din tehnologia modernă. La fel ca un aparat din zilele noastre, conștiința este dotată cu un sistem de reglare a sensibilității. Omul, înclinat spre rău, schimbă „setările din fabricație” ale conștiinței, reducându-i sensibilitatea.

Acționând asupra pârghiilor numite „justificări”, omul reduce sensibilitatea conștiinței, devenind tot mai permisiv cu propriile-i fapte fără a primi semnale de alarmă. Este cunoscut faptul că în timp ce un om are insomnii în urma unei discuții în contradictoriu, în care și-a rănit verbal interlocutorul, un altul doarme liniștit chiar dacă l-a pălmuit. Aici s-a umblat la setări.

Reducerea treptată a sensibilității duce la adormirea ei. La anihilare. Și astfel se nasc oamenii monștri pentru care nimic nu mai este rău. Adică păcat. Înțelegând toate acestea, nu ne rămâne decât să ne rugăm: Doamne, lasă Duhul Tău în control total asupra conștiinței mele, să primesc semnale de avertizare asupra răului potențial, făcând sub călăuzirea Ta doar binele!

Cât despre setări, să rămânem la cele inițiale. Cele divine.

Simion Felix Marțian

Restart pe drumul cimitirului

Cetatea galileeană Nain, însemnând „fericire”, părea privilegiată din punct de vedere al cadrului natural. Cuibărită confortabil la poalele Micului Hermon, se afla la cumpăna apelor dintre Marea Mediterană și Marea Moartă, beneficiind și de „vedere” nordică spre Tabor. Dar viața nu ține cont de astfel de privilegii, ducând în curgerea ei buturugile dureroase ale dramelor cu care oamenii se confruntă.

Mai putea, oare, să vadă frumusețea peisajului o mamă cu ochii înlăcrimați? O văduvă care-și ducea la cimitir unicul fiu? Nici măcar un observator neutru, un turist ocazional, nu ar mai fi răpit de priveliște, când tabloul este dominat de un cortegiu funerar, așa cum ni-l descrie evanghelistul Luca. Un cortegiu înfășurat în durere, ieșind din Nain și îndreptându-se spre cimitir.

Din sens opus, înspre acest cortegiu al morții venea un altul. Cel al Vieții. Era Isus, însoțit de ucenici și de „norod mult”. Întâmplător? Nicidecum. Dumnezeu nu lasă lucrurile la întâmplare.

„Nu plânge!”, i s-a adresat Isus mamei șfâșiate de durere. Apoi spre raclă: „Tinerelule, scoală-te, îți spun!”. A vorbit puțin. Dar a făcut mult. Enorm. Unui tânăr i-a fost redată viața. Sau el a fost redat vieții? Important este că a revenit lângă mama lui. Lângă cea care plângea după el.

Există în armată un ordin: „La loc comanda!”. Se folosește atunci când startul a fost luat greșit. Se revine la start pentru a porni corect. Într-o direcție bună.

Între Nain și cimitirul cetății a fost un restart miraculos și crucial. De câte astfel de restartări nu este nevoie, oare, în viața spirituală? Pentru câți morți spiritual, îndreptându-se spre o „groapă” veșnică, nu plâng cei apropiați? Miracolele se petrec în prezența lui Isus. Atunci, acum și-n veci!

Vorbesc din experiență, ca fost „ocupant” al raclei în drum spre cimitir. Mort spiritual. Dar lacrimile mamei mele au fost la fel de vizibile pentru Isus ca cele ale femeii îndurerate din Nain. Și miracolul s-a produs. Trăiesc! Pentru veșnicie.

Nu încetați să vă rugați pentru cei „morți”. Cu lacrimi. Isus vede lacrimile și răspunde. Cu un restart. Unul vital.

Simion Felix Marțian