Primăvară, simţuri şi-nviere

În mugurul ce ochii şi-a deschis,
Clipind mirat în verdea lui tăcere,
Văd un miracol vieţii circumscris
Ţâşnind dintr-un crepuscul interzis
Ca o-nviere.

Pământul, ce cu jilav plescăit
Deschide încolţirii bariere,
Emană un miros nedefinit
Purtând în el, în chip nedesluşit,
O înviere.

Melodiosul susur de izvor,
Scăpat de a îngheţului durere,
Atinge coarda inimii uşor
Şi mângâie auzul ca un cor
De înviere.

Pe trupul încordat de aşteptări
Mi-e primăvara toată mângâiere
Şi-abandonându-mă acestei stări
Mă las înfăşurat de-albastre zări
Şi de-nviere.

Gust cu nesaţ al primăverii rod
Mustind renaştere şi îmbiere
Şi, săturat, de toate mă deznod,
Să-mi fac din seve proaspete un pod
Spre înviere.

Dar, peste toate, crucea din Calvar,
Pe care Dumnezeu prin sfânta-I vrere
Adus-a jertfa mântuirii-n dar,
Deschide-al veşniciilor hotar
Prin Înviere.

Simion Felix Marțian

Pentru încălzire, palton și… cărți

Nu era la prima sa experiență în detenție. Chiar și în Roma a mai existat anterior un astfel de episod. Iar înainte de a ajunge la Roma, a cunoscut închisorile din Filipi și Cezareea. Aceste episoade dureroase, dar și multe altele, au marcat drumul de vestitor al Evangheliei pentru apostolul Pavel. Dar îi dădeau o aură luminoasă de învingător.

  Se apropia de sfârșitul „alergării” cum el însuși se exprima, și din închisoarea Romei scria ultima sa scrisoare, care era adresăta lui Timotei, copilul său spiritul. În ea își exprima durerea că nu-i mai avea alături pe foștii tovarăși de slujire, și îl chema pe Timotei pe la el.

  Vizita unui om la care ținea mult ar fi adus o mare bucurie, la aceasta adăugându-se și faptul că putea să-i mai aducă unele lucruri de care avea nevoie. Și chiar i-a scris în privința asta.

  Încă nu apăruseră în Europa nici arahidele, nici ciocolata, dar cu siguranță erau alte bunătăți. Însă Pavel nu i-a scris prietenului să că ar dori așa ceva. Dar pentru că era frig, se apropia iarna, îi trebuia ceva să se încălzească: mantaua și cărțile. Căldură pentru trup și pentru suflet. „Când vei veni, adu-mi mantaua pe care am lăsat-o în Troa, la Carp, şi cărţile, mai ales pe cele de piele. ” (2 Timotei 4:13)

  Cererea lui privitoare la cărți ar putea să surprindă, chiar dacă cititul înseamnă cunoaștere. Pentru că pe Pavel îl caracteriza cunoașterea, deci n-ar mai fi avut nevoie de asta. Studiase teologia la Ierusalim, iar Evanghelia o primise pe cale divină de la Cristos.

  Lectura mai poate să întărească credința, dar la Pavel nu mai era nevoie, după experiențele miraculoase avute. Convertirea lui, petrecută pe drumul Damascului, a fost un miracol, dar a avut parte de atâtea altele, unele fiind făcute de Dumnezeu prin mâinile lui.

  Cititul i-ar fi îmbogățit cultura generală, dar Pavel nici de aceasta nu mai avea nevoie. A dovedit în Areopagul atenian că le cunoaște grecilor scrierile, dându-le citate din scriitorii lor. Așadar, avea o cultură vastă.

  Să-și alunge plictiseala, oare? Nicidecum! Detenția sa din Filipi ne arată că Pavel nu se plictisea niciodată, în închisoare rugându-se și înălțând cântări de laudă lui Dumnezeu. Și privind minunile Sale.

 Chiar dacă cererea lui pare neîntemeiată, ea se justifică. Poate nu mai avea ce să învețe, dar Pavel cunoștea puterea de îmbărbătare și de mângâiere a celor scrise. Voia să-și simtă cărțile alături, să le vadă lumina.

  De aceea e surprinzător că mulți „credincioși” contemporani disprețuiesc Cartea. Deși nu au nici experiența, nici credința, nici cultura lui Pavel, consideră că nu este nevoie să citească. Se mulțumesc cu o cunoaștere a lui Dumnezeu… „după ureche”. Isuficient.

  Apostolul Pavel ne îndeamnă, printre altele: „Călcaţi pe urmele mele”. Am putea să o facem și în privința cititului? Pentru că cititul înseamnă cunoaștere, iar cunoașterea înseamnă putere. Ca să rămânem în picioare, ancorați în Adevăr.

Așadar, lectură plăcută!

 

Simion Felix Marțian

Versetul zilei

„Dar cetățenia noastră este în ceruri, de unde și așteptăm ca Mântuitor pe Domnul Isus Hristos.” (Filipeni, 3:20)

Primăvara ca o stare

Înfipt în anotimp până-n plăsele
Mă împrimăvărez în verde viu,
Şi-nseninat de cerul azuriu
Sorb seve noi, dorin să scriu cu ele.

Mă năpădesc cuvintele nescrise
Când primăverii îi plătesc tribut,
Căci frumuseţea nu-i doar atribut
Ci viaţă nouă afluind prin vise.

Şi văd, înfăşurat în foi de viaţă,
Că primăvara nu-i doar anotimp,
Este o stare dincolo de timp,
Este trezire, este dimineaţă.

E învierea simţurilor toate
Spre bine, spre frumos, spre adevăr,
E neprihana florilor de măr
De roua dimineţii sărutate.

Trăind, deci, primăvara ca o stare,
Ca înviere, ca dorit dezgheţ,
Văd scrisul îndurării mai citeţ
Şi-aud mai clar a cerului chemare.

Iar inima-mi, Părinte, vre să-Ţi ceară,
Cu un demers cu totul exploziv:
Condamnă-mă, Te rog, definitiv
La o eternă, sfântă primăvară!

Simion Felix Marțian

Versetul zilei

„Doamne, auzi-mi glasul, dimineața! Dimineața eu îmi îndrept rugăciunea spre Tine, și aștept.” (Psalmii, 5:3)

Crezând, împotriva evidenței

Ce părinte n-ar înţelege, oare, cum sună în gura unui tată cuvintele: „Fetiţa mea trage să moară” ?(Marcu 5:23). Sau n-ar înţelege zbuciumul lui. Aceasta era tragedia pe care o trăia Iair, un fruntaş al sinagogii. Singurul său copil, o fetiţă de doisprezece ani, era pe cale să… se stingă.

Neputinţa de a face ceva într-o astfel de situaţie generează disperare. Fă ceva, tată! Dar ce? Încotro să mă-ndrept? La cine să apelez? Ce s-ar putea face, totuşi? Chiar dacă n-ai fost pus în situaţia de a pune astfel de întrebări, nu e greu să înţelegi ce era în inima acestui tată.

Speranţa a înflorit când Isus a revenit în cetatea lor, aflată pe malul apusean al Ghenezaretului. Acel Isus? Da, acel Isus, Învăţătorul care făcea miracole. Ce trebuie să fi simţit Iair? El, fariseul, s-a dus să I se închine, rugându-L să intervină. O, binefăcătoare speranţă!

Dar lovitura a venit năucitoare, prin cei sosiţi de la locuinţa lui: „Fetiţa ta a murit, nu-L mai deranja pe Învăţător!” Şi speranţele se năruie. Reînvie, însă, când Isus, care urmărea scena, îi spune lui Iair: „Nu te teme, crede numai!”

Ce să crezi? Şi…cum? Doar oamenii aceia ştiau ce vorbesc. E moartă!!! Crede, Iair! Dumnezeul despre care le vorbeşti oamenilor în sinagogă are putere asupra morţii. Iar Cel ce stă în faţa ta a dovedit că poate face minuni. Nu te-ndoi, Iair!

Şi miracolul s-a produs. La cuvintele lui Isus: „Talita, cumi”, fetiţa s-a ridicat şi a început să umble. Pentru că Isus era acolo. Şi pentru că Iair a crezut, împotriva evidenţei.

Ni se-ntâmplă pre des să ne lăsăm cuprinşi de disperare în situaţii mai puţin dramatice. Mult mai puţin! Când nici măcar nu este vorba de viaţă şi moarte. Oare Dumnezeul lui Iair nu este şi Dumnezeul nostru? Isus e mereu pe aproape. Doar la…o rugăciune distanţă.

Încercarea e prea grea şi nu vezi nicio ieşire? Ascultă cuvintele lui Isus: „Nu te teme, crede numai!”

Simion Felix Marţian

Versetul zilei

„Şi orice vom cere vom căpăta de la El, fiindcă păzim poruncile Lui şi facem ce este plăcut înaintea Lui.” (1 Ioan, 3:22)

Simfonie de primăvară

S-a răsculat lumina, revendicându-şi timpul
Şi calendarul însuşi a nechezat din file,
Când s-a schimbat cu zumzet de viaţă anotimpul
Şi-o diademă pus-a, de zâmbete, pe zile.

Îmbălsămata sevă îmi primeneşte versul
Şi-l pârguieşte dorul din soarele ce arde,
Când dedulcit cu muguri îngână Universul
O simfonie nouă în inimă, pe coarde.

S-a-naripat culoarea, curgând pe săturate,
Înfiorând petale din flori cu gustul mierii,
E o-ncântare totul, dar, mai presus de toate,
E anotimpul vieţii, e vremea învierii!

Şi-n simfonia care încet, încet se naşte,
Pe partitură punem, din „dolorose” uliţi,
În cadenţare tristă, şi paşii-n prag de Paşte
Ai Celui ce spre moarte mergea împuns de suliţi.

Redeşteptaţi de focul aducerii aminte
În primăvara caldă şi castă care vine,
Să ne trăim viaţa în dragoste fierbinte,
Şi spre-nvierea noastră să ne sfinţim, creştine!

Simion Felix Marţian

Versetul zilei

„Poporul Tău este plin de înflăcărare când Îţi aduni oştirea; cu podoabe sfinte, ca din sânul zorilor, vine tineretul Tău la Tine, ca roua.” (Psalmii, 110:3)