A fost o zi cum n-a mai fost vreuna,
Când Te-ndreptai, Isuse, spre cetate
Pe-un măgăruş, smerit ca-ntotdeauna,
Insă vuia prin gloate, ca furtuna,
Un clocot de speranţe înviate.
Nicicând n-ai fost primit cu-atâta soare,
Cu-atâtea flori ce-şi împleteau parfumul,
Nicicând atâtea feţe zâmbitoare
Nu s-au smerit, căzându-ţi la picioare,
Cu hainele să Îţi aştearnă drumul.
Se dezbrăcau în cinstea Ta finicii,
Punându-Ţi la picioare neprihana
Strivită-n clorofila rămuricii,
Şi gloatele strigau cu ucenicii:
Osana Împăratului, osana!
Aşa găseşti Isuse drag cu cale
Să intri-n inimi, ca şi în cetate,
Întâmpinat cu imnuri, osanale,
Călcând pe-ale smereniei petale
Şi înviind speranţele uitate.
A fost o zi când am trait sublimul,
O zi ce stăruie şi tot în prag e
Când eu, neînsemnatul, anonimul,
Te-ntâmpinam ca şi Ierusalimul
Când Te-ndreptai spre el dinspre Betfaghe.
Dar în cetate-ai cunoscut trădarea,
Triumful Tău s-a transformat în dramă
Când fila-ntoarsă a-nsemnat schimbarea,
Şi plini de ură cereau condamnarea
Cei ce Te-au aclamat, gloata infamă.
Eu însă vreau, Isuse, cu ardoare
Ca şi-n cetatea mea interioară
Să fiu mereu ca la întâmpinare,
Ca prin vorbire, faptă sau umblare
Să nu Te răstignesc a doua oară.
Simion Felix Marțian