De multe veacuri setea arzătoare, Mocnind în spuza vremurilor, greu, Tânjea după izvor, după răcoare, Era nevoia vie de-mpăcare A omenescului cu Dumnezeu. De multă vreme aştepta pământul Să se deschidă punte către cer, Legând astfel teluricul cu Sfântul Cum din vechime glăsuia Cuvântul În prorocii ţesute în mister. Când vremea s-a-mplinit, ca-n scrisul filei, Divinul într-un Om S-a întrupat Venind din cer cu revărsarea milei, Dar pe pământ nici n-a fost „ştirea zilei” Şi nici în clasamente n-a intrat. Au fost doar turmele sub clar de lună Şi, lângă ele stând, nişte păstori Când a venit din ceruri vestea bună; N-au fost nici scribi, nici cronicari să spună Că au sosit ai mântuirii zori. Se derulau alte evenimente, Erau şi-atunci, ca azi, mondenităţi. Salvarea-n faţa morţii evidente Nu părea ştire pentru clasamente, Nu putea trece la priorităţi. S-a dezbrăcat de cer Dumnezeirea Venind în ieslea devenită pat Să scape de la moarte omenirea, Un fapt uluitor, sfidând gândirea, Şi totuşi ocolit, netrâmbiţat. Se urmăreşte şi acum, tenace, Al senzaţionalului miraj, Însă Isus e „ştirea”despre pace Iar ce-i spiritual nici azi nu face Şi nici atunci nu a făcut... tiraj. Primiţi azi vestea bună, mântuirea, Chiar dacă nu e ştire pentru top: În iesle-a poposit Dumnezeirea Şi-I mai vedem şi astăzi strălucirea, Dar nu cu ochi de gazetar miop. Simion Felix Marțian