Înfipt în anotimp până-n plăsele Mă împrimăvărez în verde viu, Şi-nseninat de cerul azuriu Sorb seve noi, dorin să scriu cu ele. Mă năpădesc cuvintele nescrise Când primăverii îi plătesc tribut, Căci frumuseţea nu-i doar atribut Ci viaţă nouă afluind prin vise. Şi văd, înfăşurat în foi de viaţă, Că primăvara nu-i doar anotimp, Este o stare dincolo de timp, Este trezire, este dimineaţă. E învierea simţurilor toate Spre bine, spre frumos, spre adevăr, E neprihana florilor de măr De roua dimineţii sărutate. Trăind, deci, primăvara ca o stare, Ca înviere, ca dorit dezgheţ, Văd scrisul îndurării mai citeţ Şi-aud mai clar a cerului chemare. Iar inima-mi, Părinte, vre să-Ţi ceară, Cu un demers cu totul exploziv: Condamnă-mă, Te rog, definitiv La o eternă, sfântă primăvară! Simion Felix Marțian