Ce cântec! Ce pace! Un astru candid
Tivea cu lumină de viață tabloul,
Și-n susur torcându-și prin inimi ecoul
Iubirea curgea ca un sacru fluid.
Priveam cu uimire, sorbind cu nesaț
Imagini cu zâmbete calde, trimise
Din inimi cu geamuri spre soare deschise,
Cu oameni purtându-și iubirea la braț.
Simțeam fericirea plutind pe pământ,
Cu starea de bine ca dat imuabil,
Și-n cadrul acesta de-a dreptul mirabil
Iubirea cu pânza umflată de vânt.
Dar, vai! La un gong dureros mă trezesc
Și visul cu toată lumina dispare;
Alerg sfâșiat, însă văd pe răzoare,
Cum numai ciulinii discordiei cresc.
Ne doare pământul mergând spre abis,
Cu sâmburii urii-nflorind în rachete
Deși, dintre multele mii de planete,
Doar el a purtat un Eden ca de vis.
Îndură-Te, Doamne, și-al urii război
Oprește-l, și mângâie inima tristă
Spunându-i că starea visată există,
Și-un astfel de loc pregătești pentru noi!
Simion Felix Marțian