„Dacă nu iertaţi oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşelile voastre.”( Matei 6:15)
Fiţi sfinţi!-acest imperativ divin
Îmi biciuieşte inima pustie
Când cugetul nu mi-e curat, senin,
Şi remuşcările şuvoaie vin
Pe matca neagră de vinovăţie.
Greşelile-mi ca zale zăngănesc
În lanţul vinei, ce mă-ncătuşează,
Şi-aceste legături mă răscolesc
Dar văd o cale: Tatăl meu ceresc
E Cel ce iartă şi eliberează!
Sunt fiu şi îndrăznesc, dar mă-nfior
Când bat la poarta îndurării sfinte
Şi văd, ah!-văd acolo un zăvor;
Vreau să-l deschid, nu pot, cer ajutor
Strigând: ce este-acest zăvor, Părinte?
Şi din Cuvânt răspunsul a venit:
Este zăvorul tău de neiertare;
Priveşte-n jur la cei ce ţi-au greşit
Şi care-aşteaptă cu un duh mâhnit
Să faci, zâmbind, un pas spre împăcare.
Mă las de-acest mesaj adânc pătruns
Şi înţeleg că nu-i de-ajuns ca-n poartă
Să baţi, cerând, şi să aştepţi răspuns,
Căci drumul spre-ndurare e ascuns
Acelor care, neiubind, nu iartă.
Eu vreau să iert!- m-aud din nou strigând,
Să scap de legătura neiertării,
Să văd zăvorul la pământ căzând
Şi-apoi, cu pacea-n inimă şi-n gând,
Să pot deschide poarta îndurării.
Abia atunci, ca iertător iertat
Care-a primit şi-a oferit iubire,
Mulţumitor c-am fost eliberat,
Eu voi trăi în pace îmbrăcat,
Sorbind şi respirând neprihănire.
Simion Felix Marţian
(Din volumul „Cărări de lumină”)