Tatăl meu

Când timpul încă nu zvâcnea-n secunde

Tiptil curgând prin boabe de nisip,

El a chemat „nimicul” să-i dea chip

Și-a dat coordonate la… „niciunde”.

 

A fost un început, și-a fost… „Să fie!”

Ca toate să apară prin Cuvânt,

Și nu doar admirabilul Pământ,

Ci stele în ciorchini de galaxie.

 

La toate le-a trasat căi siderale

Și toate voii Sale se supun,

Răsar prin voia-I sfântă când… apun,

Făcând dantele-n irizări astrale.

 

Pământului, care e casa noastră,

I-a dat un strai divin, desăvârșit,

În el „frumosul” fiind definit,

Și poartă-n spațiu toga lui albastră.

 

Creația întreagă-i o minune

Și-n toate Îl vedem Creator,

Căci El ne-a înzestrat strălucitor

Cu simțuri, sentimente, rațiune.

 

Scăpat de lanțuri, mi-am sfârșit robia

Când am privit crezând spre Dumnezeu,

Și-am înțeles că El e Tatăl meu

Și-mi dă ca moștenire… veșnicia!

 

Simion Felix Marțian